Miracolul tăcerii din inima Tokyo-ului

Am vizitat anul acesta Coreea de Sud și Japonia. Două lumi moderne, tehnologizate, adesea considerate simboluri ale secularizării și ale ritmului grăbit al civilizației contemporane. Și totuși, în mijlocul acestei lumi care pare să fi uitat de cer, am descoperit altceva: o inimă care încă bate pentru taină.

În inima Tokyo-ului, la adresa 2-3-1 Asakusa, Taitō-ku, se ridică templul Sensō-ji, cel mai vechi templu al capitalei japoneze, fondat în anul 645. Este un templu budist, dedicat spiritului Kannon Bosatsu, bodhisattva al compasiunii, și reprezintă unul dintre cele mai vizitate locuri sacre din Japonia.

Am ajuns acolo într-o zi obișnuită de lucru, dar atmosfera era de sărbătoare tăcută. Mii de oameni treceau pe sub poarta Kaminarimon — „Poarta Tunetului” — dominată de o lampă uriașă din hârtie roșie. Dincolo de zgomotul orașului, totul se liniștea treptat: aerul devenea dens de tămâie, pașii se transformau în gesturi de rugăciune.

Se spune că, în urmă cu secole, doi pescari ar fi găsit în apele râului Sumida o mică statuie a lui Kannon. De atunci, templul ridicat pentru a o adăposti a devenit loc de pelerinaj, iar legenda spune că aici se săvârșesc minuni. Mulți vin să se roage pentru vindecare, pentru împlinirea dorințelor, sau pur și simplu pentru pace sufletească.

M-a impresionat că într-un oraș unde fiecare metru pătrat este calculat și fiecare clipă are un preț, oamenii încă mai caută minunea. În acea curte plină de viață și tăcere deopotrivă, am văzut cum credința renaște în forme neașteptate: într-un gest, într-o plecăciune, într-o lumânare aprinsă fără grabă.

Lumea japoneză — la fel ca și cea coreeană — trăiește o tensiune între progres și tradiție. Dar în această tensiune se ascunde o lecție: credința nu moare niciodată, ci se transformă. Poate nu o mai auzim rostită, dar o vedem trăită. Poate nu o mai mărturisim prin cuvinte, dar o purtăm în gesturi, în priviri, în locurile care continuă să pulseze, tăcut, cu energie sacră.

Am plecat din Sensō-ji cu gândul că adevărata minune a lumii moderne nu este viteza, ci răbdarea. Nu zgomotul, ci tăcerea. Și că acolo unde omul se oprește o clipă să se roage, indiferent de religie sau limbă, se reface o legătură veche cât umanitatea însăși — legătura cu cerul.