20 de ani de la mutarea la Domnul a Înaltului Antonie Plămădeală

La 29 august 2005, în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, vestea trecerii la Domnul a Înaltului Antonie Plămădeală a tulburat inimile celor care l-au cunoscut și prețuit. Au trecut atunci douăzeci de ani de la așezarea lui în rândul celor adormiți, dar amintirea sa rămâne vie și astăzi.

Între anii 1980 și 1982, Antonie Plămădeală a fost episcop al Buzăului, purtând de grijă unei eparhii întinse, ce cuprindea județele Buzău, Brăila și Vrancea. A fost pentru credincioșii acestor locuri un părinte apropiat, înzestrat cu o cultură aleasă și cu un spirit viu, gata să răspundă oricui cu blândețe și fermitate. De aici, de la Buzău, a pornit spre Ardeal, unde avea să slujească, ca mitropolit, până la sfârșitul vieții sale.

În acea zi de sfârșit de august 2005, vestea a sosit ca un fulger: Înaltul Antonie s-a stins, departe, în Grecia, la familia sa, pe insula Corfu. La Buzău, telefoanele au început să sune, inimile s-au strâns, iar veștile s-au înșirat una după alta. „A murit Înaltul Antonie…” – cuvinte greu de rostit, greu de primit.

Înmormântarea a fost pregătită cu grabă și cu emoție. La Sibiu, în Catedrala Mitropolitană, Patriarhul Teoctist a săvârșit slujba înconjurat de ierarhi, preoți și credincioși. Din Buzău, o delegație numeroasă a plecat să-și ia rămas bun: consilieri, preoți, oameni care i-au stat aproape în anii de început. Între ei s-a aflat și părintele Ioan Negoita, consilier economic la acea vreme, împreună cu alți slujitori vrednici ai altarului.

La 1 septembrie, cortegiul a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Acolo, la poalele munților, Înaltul Antonie a fost așezat în criptă, în inima așezământului pe care l-a iubit și l-a ocrotit. Lume multă, lacrimi, rugăciuni și acea tăcere grea care apasă atunci când un om mare pleacă.

Astăzi, după douăzeci de ani, amintirea lui Antonie Plămădeală rămâne un dar. Ne amintim de predicile sale, de scrisul său, de curajul de a apăra Biserica într-o vreme de încercări. Ne amintim și de omul cald, cu un zâmbet discret și cu o minte ascuțită, care știa să lege suflete.

Dumnezeu să-i dăruiască odihna cea veșnică și să facă din amintirea lui o punte între generații – pentru ca cei de azi și cei de mâine să știe că în Biserica noastră au existat păstori care au ars cu adevărat pentru misiunea lor.