„Eu nu semnez” Amintiri despre părintele Marin M. Negulescu

Unul dintre chipurile cele mai frumoase ale preoției buzoiene din a doua jumătate a secolului trecut a fost, fără îndoială, părintele Marin M. Negulescu – un om discret, pedant, cu o eleganță interioară rară, poet în cuvânt și predicator de mare clasă.
Provenea dintr-o familie bună, iar formația sa intelectuală se vedea în fiecare frază rostită sau scrisă. Avea un condei excepțional. Nu întâmplător, încă din anii ’60, publica în revista Glasul Bisericii, unde semna conferințe preoțești, reflecții și texte cu adâncă substanță duhovnicească. Era un scriitor adevărat, nu doar un slujitor al altarului.
A slujit la Biserica „Cuvioasa Parascheva” din Buzău și a trăit ani buni într-o casă naționalizată, pe actuala stradă Clujului. Două camere la etaj, fără baie proprie. Condiții modeste. O viață austeră, dar o bibliotecă frumoasă. În acele două camere se scriau predici care aveau să circule prin eparhii și să fie citite peste ani.
După pensionare a plecat la București, unde își avea copiii – o fiică specialistă în limba franceză, care a lucrat la Ambasada Franței, și un fiu arhitect. A încercat să se acomodeze în capitală, dar nu a reușit. S-a întors la Buzău, iar la revenire și-a cumpărat un apartament modest. Nu a mai dorit să revină la parohia unde slujise, iar ulterior a fost reîncadrat, la cerere, ca slujitor la Catedrala Episcopală.
A muncit mult la o carte de predici. Manuscrisul a fost, o vreme, în grija mea. Mi-am dorit să o public, așa cum am reușit să public volumele părintelui Ștefan Slevoacă sau ale părintelui Antofie Radu. Nu am mai reușit atunci. A fost una dintre acele întârzieri care dor peste ani. Din fericire, în cele din urmă, cartea a apărut.
„Volumul „Predici la Duminici și Sărbători”, semnat Preotul Marin M. Negulescu, a fost tipărit cu binecuvântarea Preasfințitului Eftimie, Episcopul Romanului și Hușilor, în anul 1991. Cartea confirmă ceea ce cei apropiați știau: părintele Negulescu era un autor cu respirație largă, cu frază amplă, cu echilibru și finețe teologică.
Era o scriitură curată, poetică. artisitică.
Dar poate că un episod spune mai mult decât orice analiză.
În 1982, la editarea Îndrumătorului bisericesc și patriotic de care mă ocupam, era imposibil să obții bun de tipar fără un text dedicat realizărilor domnului Nicolae Ceaușescu. În paranteză fiind spus, doar noi îl numeam domnul, pentru că nu ne putea fi tovarăș, având în vedere misiunea noastră.  Fără acel text nu exista hârtie, nu exista aprobare, nu exista tipar.L-am rugat, la dânsul acasă. în frumoasa-i bibliotecă, pe  părintele Negulescu a fost rugat să scrie articolul.
Cu greu a acceptat.
A scris textul. Dar a spus limpede:
— „Scris. Dar nu-l semnez. Nu mă pot preosti la vârsta mea și apoi nici pentru voi nu e bine să semnez eu pentru că nu-s agreeat”
Aceasta era fibra lui. Nu era un om al confruntării stridente, dar avea o verticalitate peste care nu puteai să treci, pe care am simțit-o și când a revenit în Buzău și nu a vrut să slujească cu preotul Ursea de la fosta parohie. În fine, extul a ajuns la Departamentul Cultelor, la domnul Vlase. S-a cerut „mai mult”. Răspunsul părintelui Negulescu a fost memorabil:
— „Am pus toate epitetele pe care le-am cunoscut și toate adjectivele. Mai mult nu pot să scriu.”
Textul a rămas așa. Fără semnătură. De fapt cu semnătura Redacției. A fost acceptat în cele din urmă. iar Preasfințitul Epifanie s-a amuzat teribil de situație. și a apreciat fermitatea părintelui.
Aceasta era măsura lui: talent fără compromis interior.
Un alt moment grăitor a fost rechizitoriul redactat în calitate de inspector eparhial, într-un proces disciplinar al unui preot, Leu parcă-l chema. Prima parte a textului nu era despre vină, ci despre frumusețea căsătoriei. O pledoarie teologică amplă, înainte de a trata cazul concret. A fost, poate, cel mai frumos rechizitoriu scris vreodată în consistoriul eparhial al Buzăului.
Sfârșitul său a fost brusc și dureros. S-a stins din viață în urma unei ocluzii intestinale. Preasfințitul i-a pus la dispoziție mașina pentru a fi transportat rapid la București, în speranța unei intervenții salvatoare. Din păcate, nu a mai putut fi salvat.
Acesta era părintele Marin Negulescu: un om care trăia modest, scria nobil, păstra manuscrise  pe care le actualiza mereu și refuza, atunci când era nevoie, să-și pună numele sub ceea ce nu-l reprezenta.

Preot Iulian Negoiță