
Viața la bloc și povara izolării
Parohia Sfântul Andrei cuprinde în principal blocuri. Casele de pe strada Veterinarilor s-au adăugat mai târziu, ca un mic adaos la o comunitate obișnuită cu ritmul urban. Viața la bloc are comoditățile ei: apropierea de oameni, distanțele mici, căldura unui cartier strâns laolaltă. Poate și de aceea, încă de la început, am simțit o atracție pentru acest mod de locuire.
Mi-am început activitatea pastorală în parohia Beceni. Fost centru raional, comuna avea câteva apartamente, iar eu îmi doream să pot locui acolo, aproape de oamenii pe care îi slujeam. Primarul de atunci însă m-a dus cu vorba. Aveam nevoie de un apartament, dar răspunsul întârzia mereu. Între timp, stăteam cu chirie. În cele din urmă, refuzul repetat m-a determinat să plec spre Buzău. Așa am ajuns să prețuiesc și mai mult comoditățile vieții la bloc.
Dar viața la bloc nu înseamnă doar confort. Uneori, mai ales pentru cei ajunși la vârsta neputinței, etajele superioare devin ziduri înalte, greu de coborât. Liftul nu funcționează mereu, scările sunt abrupte, iar bătrânii, încet-încet, se rup de lume – voluntar sau involuntar. Atunci când le treci pragul ca să-i spovedești, îți dai seama cât bine le-ar face o ieșire scurtă la aer, o plimbare, o întâlnire, o schimbare de ritm. Dar uneori e aproape imposibilă. Și e dureros.
Într-o zi, am trecut pragul unui om pe care îl spovedesc de foarte mulți ani. Era pregătit „după cuviință”, cum se spune. Deși căzuse la pat, soția lui îl aranjase ca pentru o întâlnire oficială – un gest simplu, dar plin de dragoste și demnitate. Canapeaua îi devenise loc nefiresc, un fel de trecere între starea de odinioară și neputința prezentului. La un moment dat, s-a dezechilibrat și a căzut, iar soția, la rândul ei împovărată de vârstă, a fost la un pas să i se alăture. Ne-am străduit împreună să-l ridicăm. N-a fost ușor.
Bătrânețea …. haine grele. Cu adevărat grele. Iar izolarea le face și mai apăsătoare.
De aceea, fiecare vizită, fiecare cuvânt, fiecare gest de apropiere capătă o încărcătură aparte. Oamenii aceștia nu au nevoie doar de sprijin duhovnicesc, ci și de prezență, de apropiere, de cineva care să le arate că nu sunt uitați. Viața la bloc, cu toate avantajele ei, poate deveni o închisoare nevăzută pentru cei nevoiași de ajutor.
Iar noi, cei care le trecem pragul, aflăm mereu că adevărata slujire începe acolo unde comoditatea se sfârșește și unde singurătatea trebuie înfrântă nu prin cuvinte, ci prin prezență.
Preot Iulian Negoiță