O amintire din anii 80 ….

Responsabilitatea civică nu începe niciodată spectaculos. De cele mai multe ori, pornește de la un gest mic, aproape banal: acela de a-ți face timp. Așa mi-am dat seama și eu, acum, când pot urmări știrile în tihnă – un lux pe care, altădată, nu mi-l permiteam. Prezența scăzută la vot din aceste zile mi-a trezit un gând vechi, o amintire pe care o port cu mine de peste patruzeci de ani.

Pe vremea aceea eram secretar al Episcopiei Buzăului, iar episcop era Preasfințitul Antonie Plămădeală, un om cultivat, elegant, un fel de ambasador al Bisericii. Avea mereu în jurul lui delegații din străinătate, oameni care veneau să cunoască spiritualitatea locului, arhitectura noastră, ritmul nostru de viață.

Într-o zi a sosit o delegație din Olanda de pastori protestanți. Au stat trei zile alături de noi, vizitând mănăstiri, discutând cu Preasfințitul, respirând aerul acela încărcat de istorie al Buzăului. La plecare, episcopul, cu ospitalitatea lui firească, i-a invitat să mai rămână încă trei zile pentru a vedea tezaurul mănăstirilor din Moldova – o ofertă pe care puțini ar fi putut să o refuze.

Dar ei au refuzat. Și au făcut-o cu o politețe caldă, europeană, dar fermă. „Ne pare rău”, au spus, „trebuie să ne întoarcem acasă. Avem alegeri. Dacă nu votăm, timp de cinci ani va conduce cineva fără votul nostru.”

Oameni obișnuiți, fără morgă, dar foarte responsabili civic. Aveau o înțelegere a lucrurilor pe care noi nu prea o vedem la tot pasul: că votul nu e un drept comod, ci o datorie. Că democrația nu funcționează de la sine, ci prin gesturile mici ale fiecărui cetățean. Că absența de la vot nu este o formă de libertate, ci o renunțare la ea.

Așa se învață responsabilitatea civică – nu din manuale, ci din întâlniri care rămân cu tine. Din felul în care alții, de la mii de kilometri depărtare, îți arată că libertatea se cultivă prin participare, iar viitorul nu vine din întâmplare, ci din prezență.

Mi-am amintit de acea scenă când, în timp ce mă uitam la știrile de acum, vedeam ecoul aceleiași întrebări: „De ce să merg la vot?” Poate pentru că în spatele acelei întrebări stă una și mai mare: „Cine vreau să decidă pentru mine?”

Când oamenii lipsesc, alții hotărăsc în locul lor. Când oamenii sunt prezenți, chiar și doar pentru câteva minute în ziua votului, țara întreagă se așază pe un alt drum.

Așa că povestea aceasta nu e despre alegeri, nici despre politică. Este despre un principiu simplu, pe care ni l-au transmis, fără să știe, niște olandezi care și-au întrerupt vizita într-o țară străină fiindcă au înțeles ceva ce și noi ar trebui să ne amintim: că viitorul nu se votează singur. Avem și noi o parte în el. Și ea începe în dimineața în care ne ridicăm, ne îmbrăcăm și mergem să punem o ștampilă.

Preot Iulian Negoiță