Spovedania unui preot pensionar

Nu m-am gândit serios niciodată că voi ajunge să folosesc cuvântul „pensionar” despre mine însumi. Când le vorbeam preoților de 80 de ani, chiar de 90, de pensie, despre faptul că le-a venit vremea retragerii, mă tratau cu umor. Dar, în urmă cu mai bine de zece ani, a venit și momentul acesta. Nu simțeam presiunea vârstei. Nici oboseala nu era cea care să mă împingă spre retragere. Și totuși, odată ajuns aici, știu un lucru cu certitudine: nu m-aș mai întoarce la partea administrativă a activității din Biserică. Dar preoția… preoția e altceva. Nimic din râvna de altădată nu m-a părăsit. Slujbele sunt motivul pentru care îmi anulez libertatea pe care o are un pensionar, libertatea asociată cu activități de care mă bucur din plin.

Și la început de misiune pot spune că am fost liber. Apoi munca în administrația eparhială m-a subjugat. Doar că aveam o libertate fragilă. Mergeam prin sat cu geanta în mână, zilnic, fără program, fără protocol. Așa slujeam. Oamenii mă vedeau, eu îi vedeam pe ei, iar biserica nu mai era un spațiu străin. Parohia de la Beceni a fost pentru mine o școală a apropierii. Nu aveam multe servicii, dar aveam din ce în ce mai multă lume la biserică. Și din această fidelitate au venit chemările ulterioare.

Apoi a venit administrația. Cu rostul ei, cu greutatea ei, cu eficiența ei. Am slujit corect, responsabil, dar, fără să-mi dau seama, am început să slujesc mai mult instituția decât omul. Nu din lipsă de dragoste, ci din lipsă de timp. Din obligații care, încet, au îngustat respirația misiunii.

Astăzi sunt liber. Am timp să citesc, să văd știrile, să fac, împreună cu soția, plimbări lungi prin Crâng, să călătoresc, să simt, și din postura omului dezlegat de program, pulsul comunității. Crângul e un loc al întâlnirilor, iar noi ne-am făcut un program generos de plimbare. Da, e frumos că, după o viață, oamenii te știu și te respectă.

Dar libertatea e un sentiment pe care nu-l trăiesc dacă vine ceasul slujbelor. Bucuria slujbelor este acum mai puternică decât oricând. Poate tocmai pentru că nu mai sunt obligat să slujesc. Pentru că fiecare Liturghie, fiecare Maslu, fiecare Sfeștanie este un dar, nu o sarcină. Pentru un preot trecut de o anumită vârstă, fiecare slujbă este unică. Rutina încetează.

Nu pot sta acasă cu cafeaua în mână, privind la televizor, nici măcar pe Trinitas. Când sună clopotul, trebuie să ajung. Fie frig în biserică, fie ploaie, fie geamul mașinii înghețat. Nu este ambiție. Este conștiință. Este rânduială. Mai ales, este credință și dragoste pentru Biserica căreia i-am dăruit o viață.

Poate că nu m-am dăruit suficient oamenilor atunci când eram prins în mecanismele administrative. Poate că am fost prea atent la bunul mers al lucrurilor și prea puțin la nevoia tăcută a sufletelor. Acum, când sunt liber, simt bucuria întâlnirilor cu fiecare.

Sunt liber, dar profund atașat. Liber de funcții, dar legat de Altar. Liber de program, dar supus clopotului. Dacă aceasta este o contradicție, atunci este una pe care o primesc cu pace.

Pentru că vocația nu se pensionează. Se adâncește. Ce minune! Nu te plictisești să fii purtător de har, nu obosești, nu te poți retrage niciodată. Simt bucuria să pot dărui lui Dumnezeu, Bisericii și oamenilor ceea ce poate nu am reușit deplin zeci de ani și le mulțumesc tuturor celor care îmi îngăduie această mare bucurie.