O lecție prea bine învățată

E un lucru curios: de la o anumită vârstă, amintirile nu doar că revin, ci capătă relief, culoare, chiar parfum. Devine limpede că nu timpul le estompează, ci graba tinereții le acoperă. Când ritmul încetinește, ele ies la suprafață ca niște fotografii developate târziu.
Răsfoind un jurnal vechi, am dat peste o întâmplare care merită salvată de la uitare, măcar pentru umorul ei involuntar.
Eram pe atunci consilier economic la Episcopia Buzăului și Vrancei și urma să particip, alături de Înaltpreasfințitul Epifanie, la sfințirea unei biserici de munte, în zona Pătrălăgele. Totul era pus la punct. Ca de obicei, verificasem actele, situațiile, aprobările – ordinea trebuia să fie nu doar cerească, ci și administrativă.
Spre deosebire de alți ierarhi, precum Antim Anghelescu sau Antonie Plămădeală, care nu mergeau la fiecare sfințire, Preasfințitul Epifanie avea o rânduială greu de perturbat: era prezent aproape de fiecare dată și nu delega ușor.
Numai că, în seara dinaintea evenimentului, telefonul a schimbat scenariul. Preafericitul Patriarh îl chema de urgență la Sinod. Convocare importantă, cu toți membrii Sfântului Sinod. Sfințirea însă nu putea fi amânată. Așa că, brusc, am fost delegat eu.
Am plecat la Pătrălăgele însoțit de un diacon. Aer de munte, lume adunată, emoție, pregătire temeinică. Părintele protopop Furtună – om cu umor fin – m-a privit atent și a spus, cu o seriozitate suspectă:
— Arătați bine, dar v-ar mai trebui totuși încă o cruce la gât. Ar aduce mai multă bucurie celor care muncesc prin gradul pe care nu doar că-l purtați, dar poate l-ați putea și sugera…
Am zâmbit. Am înțeles aluzia. Autoritatea, în anumite contexte, pare a ține și de recuzită.
Momentul culminant a venit însă la final, când preotul locului – fost cadru didactic, metodic, riguros – a rostit tradiționalul cuvânt de mulțumire. Și-a scos, fără ezitare, hârtia din  servietă. O hârtie pregătită din timp. Foarte din timp.
A început să citească.
Ton solemn, frază amplă, adresare impecabilă. Numai că discursul era construit clar pentru prezența ierarhului. Îmi mulțumea pentru că, „la vârsta mea”, mi-am făcut timp să urc până în munți, pentru că am binevoit să binecuvântez și să dau greutate momentului, pentru înțelepciunea și experiența pe care le aduceam.
Eu, mult mai tânăr fiind decât ierarhul, stăteam în picioare și aproape că simțeam nevoia să mă uit discret în stânga și în dreapta, să verific dacă nu cumva, între timp, sosise Preasfințitul Epifanie, iar eu nu observasem.
Discursul curgea impecabil. Profesorul își învățase lecția. O lecție excelent pregătită. Structurată. Coerentă. Planificată.
Doar că destinatarul era… ușor diferit.
N-a clipit. N-a improvizat. N-a adaptat. A mers până la capăt cu varianta inițială, ca un elev model care refuză să răspundă la alt subiect decât cel pentru care s-a pregătit.
Atunci am înțeles un adevăr administrativ și existențial deopotrivă: în viață, uneori, problema nu este că nu ne facem lecția, ci că o învățăm prea bine – și pentru altcineva.
Iar de atunci, ori de câte ori aud un discurs impecabil, dar parcă desprins din alt context, îmi amintesc de sfințirea aceea  și de mine, cel cu ani mai puțini, stând solemn în fața unei vârste pe care încă nu o aveam.
Unele lecții se învață din manuale. Altele, din … munți.