„Pe cărările vieții” – In memoriam Victor Drăgan (1960–2025)

S-a născut la 7 martie 1960, în zodia Peștilor – o zodie a celor care trăiesc cu inima și înoată prin viață cu visare, dar și cu tenacitate. Victor Drăgan a fost un astfel de om: un luptător blând, care a străbătut cărările vieții cu rost, cu bucurii simple și cu dragoste mare pentru cei ai săi.

A muncit cu pricepere și devotament la Romcarbon, apoi la REER, a fost șofer și a cunoscut drumurile țării în lung și-n lat. Pentru colegii săi, era „Profesorul” – omul cu experiență, cu sfat bun și inimă deschisă. Oriunde mergea, nu ducea doar marfă – ducea bună-cuviință, vorbe înțelepte și o tăcere caldă care însemna încredere.

Dar viața dusă de domnul Victor nu a fost doar muncă. A fost și pasiune, muzică, echipă. Era Rapidist – așa cum a ținut familia să-mi scrie despre felul dânsului de a fi. Poate pare de nescris în necrolog și totuși, toate aceste mici pasiuni. au fost parte din acest om cu suflet bune și devotat. Îi dădea un strop de bucurie. Așa cum a scris familia, aceste lucruri „mici” – echipa preferată, melodia dragă, glasurile nepoților – făceau parte din plăcerile cinstite ale drumului, împletite firesc cu luptele vieții. Iar melodia „Fetele lui tata” era ca o mărturisire, un imn discret al dragostei sale față de copii, nepoți și familie, chipuri transfigurate azi de suferință.

Când a venit boala – nemiloasă, grea, un cancer hepatic –, Victor a rămas același: discret, demn, cu o răbdare în care se ghicea și suferința, și credința. Nu s-a plâns. Nu a cerut. A dus crucea până la capăt, cu fruntea sus.

L-am prohodit azi la Biserica din Simileasca, în Buzău, apoi l-am așezat cu rugăciune în cimitirul alăturat. A fost o despărțire grea, în care lacrimile familiei au căzut ca o ploaie de vară – amară, dar plină de dragoste. I-am îmbrățișat pe cei rămași, pe fiii lui, pe nepoți, pe toți cei care au simțit că și-au pierdut un stâlp.

În slujbă am spus că viața e o mare. O mare care are limanul ei. Că limanul, în limba greacă, înseamnă „țărm”, dar mai înseamnă și „sfârșit”. Nu un sfârșit rece, ci o trecere. O liniștire. Un loc unde sufletul ajunge să se odihnească în brațele Celui de Sus.

Victor nu a murit cu sufletul. Trupul lui a obosit, dar sufletul merge mai departe. Spre acel loc unde nu mai este durere, nici boală, nici singurătate. Spre Dumnezeu, care îl aștepta. Acolo unde toate cărările vieții se adună într-o lumină blândă, unde pasiunea și durerea devin pace, iar dragostea rămâne.

A trăit frumos. A iubit discret. A suferit demn. Și a plecat așa cum a trăit: simplu, cu rost, cu Dumnezeu în inimă.

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe domnul Victor Drăgan!
Veșnică să-i fie pomenirea!

Paul Negoiță