Renașterea presei bisericești la Buzău în plină epocă a cenzurii comuniste

Îndrumătorul Bisericesc și Patriotic a fost primul organ de presă bisericească la care am avut calitatea de editor. A apărut din inițiativa Preasfințitului Antonie.

Cred că este de prisos să amintesc că la Buzău, Vestitorul bisericesc, a reprezentat începutul presei bisericești locale, iar demersul Preasfințitului Antonie se sprijinea pe o veche tradiție, dar și pe calitățile de cărturar pe care le avea, așa cum nu cred că este cazul să mai amintesc că cel de la care toți ne-am așteptat să devină Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române era un om cu bune maniere, care mulțumea permanent, respectos cu noi cu toți, diplomat, fără hachițe, cu agendă limpede, cu respect pentru timpul celor din jur și foarte punctual.

Preasfințitul Antonie era un împătimit al culturii și dorea să-și irosească viața vu banalități. Nu agrea chibiții și nu și consuma timpul propriu în afara întâlnirilor cu oameni de bună calitate.

Nu era doar un consumator de cultură, ci și ci un inițiator. Cultura, sub toate formele ei de expresie, îl preocupa. Orice mesaj cultural pe care-l transmitea în frumoasele-i cuvântări, era bine ancorat cultural, motiv pentru care ierarhul buzoian era considerat un egal al oamenilor de cultură, un partener de dialog respectat.

Renașterea presei religioase buzoiene nu a fost un demers ușor, însă Preasfințitul Antonie simțea nevoia să se exprime și să ofere un canal de exprimare care să funcționeze coerent, în jurul căruia să se construiască un fenomen.

Așadar, demersul cultural al Preasfințitului Antonie a venit de la începutul activității. Îmi amintesc că mi-a vorbit despre această intenție în anul 1980. Mă numise șef al Cancelariei și mi-a dat această sarcină legată de viitoarele tipărituri, deși nu eram consilier cultural. Extrapolând, pentru a intra în atmosfera acelor vremuri, discuția a fost purtată în prejma unei duminici când aveau loc alegeri locale. De fiecare dată am votat, chiar dacă nu am fost de acord cu sistemul. Îmi amintesc că toate ziarele scriau cu litere mari despre „marele favor” pe care ni-l oferea președintele țării, Nicolae Ceaușescu: în ziua alegerilor, toate autoturismele personale aveau permisiunea de a circula liber. Situația mi se părea deranjantă, de o ipocrizie de nedescris, mai ales pentru că aceiași oameni care atunci îi cântau laude, la Revoluție se bucurau de moartea sa.

Așadar, fiind primul an de arhipăstorire al Preasfințitului Antonie, așa cum a afirmat încă de la înscăunare, și-a exprimat dorința de a relua tipărirea lucrărilor la Episcopia Buzăului, începând cu „Îndrumătorul Bisericesc”. La vremea aceea, în episcopii era foarte puțin personal, iar organizarea era stabilită de Departamentul Cultelor. Sarcinile erau împărțite între angajați, iar mie, așa cum aminteam și mai sus,  mi-a revenit și responsabilitatea tipăriturilor. Orice tipăritură, inclusiv pastoralele de Crăciun și de Sfintele Paști, trebuia să fie aprobată cu mențiunea „Bun de tipar” de către Departamentul Cultelor.

Trăiam în perioada economisirii hârtiei și a restricțiilor religioase, iar îndrumătoarele bisericești erau limitate la doar 100 de pagini. Din punct de vedere tehnic, se puteau realiza fie 88, fie 102 pagini. Însă, cenzorul nostru, domnul Vlase, un teolog și filolog, era extrem de riguros. Se purta cu noi mai aspru decât ar fi făcut-o un civil, pentru a demonstra că nu favorizează Biserica. Articolele noastre depășeau cu aproximativ 20 de pagini limita impusă și nu ne puteam înțelege cu el.

I-am relatat această problemă Preasfințitului Antonie, care mi-a spus: „Lasă-l, este sărac cu duhul”. M-a sfătuit să merg la domnul Sorin, un director evreu responsabil cu publicațiile, și să îi spun că mă trimite dânsul.

Directorul, care nu este ortodox, ci evreu, răspunde de publicații. Spune-i că te-am trimis eu și voi suna și eu în seara aceasta. Domnul Sorin era de etnie evreu și lucrase la Ministerul de Externe, dar probabil originea sa, legată de Vechiul Testament, l-a exclus de acolo și l-au trimis la Departamentul Cultelor, unde avea mai puțină legătură cu străinătatea.

În ziua și ora stabilită m-am prezentat la el. Secretara mi-a spus că mă așteaptă – aveam manuscrisul la mine – și i-am relatat despre ce este vorba. Biroul său era cochet, iar el purta o ținută impecabilă: costum, cămașă albă, cravată și pantofi lucioși. Așa l-am întâlnit mereu la Minister. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să se ridice de la birou și să mă poftească la o masă de lucru, așezându-se față în față cu mine. M-a întrebat ce mai este pe la Buzău, cum ne înțelegem cu autoritățile locale și mi-a spus că printre ele sunt oameni foarte pregătiți, care trebuie valorificați și cu care se poate lucra bine. Secretara ne-a adus câte un ceai, iar apoi am trecut la problema care mă preocupa.

Tonalitatea lui era plăcută, vocabularul protocolar, impunând respect. M-a ascultat și mi-a spus: „Nu există nicio problemă care să nu poată fi rezolvată. Trăim într-o țară industrializată și apreciată pentru avântul său industrial. La un strung, toate piesele sunt la fel și, datorită performanței, foarte puține sunt rebuturi. Problemele umane însă necesită elasticitate, deoarece, prin creație, oamenii nu pot fi la fel.

P.S. Antonie, diplomatul de serviciu al Patriarhiei, și-a folosit …..relațiile externe pentru a îmbunătăți calitatea materialului care urma să vadă lumina tiparului. Pentru publicarea acestui îndrumător, a solicitat articole unor personalități din afara granițelor,  numele dânsului având rezonanță  din Noua Zeelandă până la Casa Albă, dar și de funcționari de la Culte, așa cum am constatat

Mi-au plăcut spusele evreului care găseau o soluție pentru numărul de pagini propus de noi :

-El nu a lucrat la strung, de aceea trebuie să rezolve problema fără a încălca legalitatea. Câte pagini aveți?” m-a întrebat Sorin

-„120 de pagini tipărite.”

-„Partea introductivă câte pagini are?” „20-22 pagini.”

-„Ce cuprinde această parte introductivă? Este deosebit de importantă, pentru că fără ea nu se poate publica.”

– „Pagina de gardă, fotografia Președintelui Țării, fotografia Patriarhului, fotografia Episcopului, calendarul anului, articolul omagial cu Președintele Țării.

-Trebuie să fie și articolul despre realizările industriale din cele trei județe: Buzău, Brăila și Vrancea. Fără acest fascicol, nu se poate tipări îndrumătorul.”  „Acest fascicol îl veți numerota cu cifre romane, având în vedere că pagina de gardă și fotografiile nu se numerotează, iar începând cu materialele de fond strict bisericesc, se va numerota cu cifre arabe.”

Cu aceste condiții impuse de stat am primit Bun de tipar pentru renașterea presei bisericești la Buzău.

M-am dus la tipografie, la Arta Grafică, unde tipăream noi și doamna Elena Ceaușescu, care-și publica lucrările sale științifice. Toți se mirau cum ne primeau pe noi acolo. Nu era un secret. Pur și simplu prima pagină începea cu Nicolae Ceaușescu. Sfaturile domnului Sorin au fost hotărâtoare.

Am realizat un exemplar de probă pentru „Bun de Tipar” și m-am prezentat la domnul Vlase, teologul îmbrăcat ca un politician, căruia i-am prezentat exemplarul. Am crezut că el este evreu și nu domnul director Sorin, pentru că a început să citească cartea de la sfârșit spre început, așa cum fac evreii. Domnul Vlase avea un birou modest, înghesuit, cu încă trei funcționari care se ocupau de cenzură. După ce a răsfoit exemplar, mi-a spus:

-„Bravo, vezi ce înseamnă să fii ascultător! Perfect!”

Și astfel, s-a tipărit fără a scoate niciun articol. Cât de important este ambalajul, și nu conținutul.

O altă întâmplare legată de un număr din îndrumător a fost atunci când mi s-a spus că este obligatoriu să avem un articol despre grija pe care Conducătorul Țării o poartă pentru populație. P.S. mi-a zis: „Ai grijă cui dai acest articol sensibil, să fie acceptat.” Episcopia Buzăului nu ducea lipsă de oameni de condei. Preoții Gabriel Cocora, Horia Constantinescu, Mihăilă Cristea, Marin Negulescu și alții. Toti m-au refuzat, spunând că sunt considerați dușmani ai poporului, iar un asemenea articol i-ar descalifica, pentru că, în țară, sunt multe neajunsuri și un preot nu poate spune altceva decât gândește. Am apelat la părintele Marin Negulescu, care mi-a spus:

-„Părinte, vă respect foarte mult și vă înțeleg, dar dați-mi un articol pedagogic, istoric, dogmatic, pentru că eu provin dintr-o familie de oameni bogați, cu rude în străinătate, și v-aș face un deserviciu, dar îl voi scrie cu condiția să nu fie semnat de mine, ci de Redacție.”

După discuția noastră, am mers la tipografie, unde am realizat un exemplar de probă pentru „Bun de tipar”. Am revenit la domnul Vlase, care, surprinzător, a aprobat lucrarea fără modificări. A fost evident atunci cât de important era ambalajul și nu conținutul.

Obstacole nu veneau doar din exterior, ci și din interior. Funcționa și … autocenzura întemeiată, după cum ați văzut. Cazul părintelui Negulescu e cea mai clară dovadă.

Erau oameni cu demnitate, care chiar dacă trăiau sub regim opresiv, nu erau dispuși să pupe bombeurile puterii. V-am povestit cum a fost cu necesitatea includerii unui articol despre „purtarea de grijă a Conducătorului”. Episcopia Buzăului avea preoți de condei, dar, cum aminteam și mai sus, toți au refuzat să scrie acest articol.  În cele din urmă, doar părintele Marin Negulescu a acceptat să scrie dar cu o condiție: să nu fie semnat cu numele său.

Când am dus articolul la verificare, la Departamentul Cultelor, mi s-a spus că este „prea sărac în aprecieri”. Am revenit la părintele Negulescu, care, zâmbind, mi-a spus: „Am introdus atâta zahăr în acest articol, că dacă îl citește cineva, va face diabet.” În cele din urmă, articolul a fost aprobat, iar Îndrumătorul a fost tipărit.

Pe lângă Îndrumător, am propus și alte lucrări, cum ar fi un set de cărți de rugăciuni și o lucrare de istorie a Preasfințitului Antonie. Deși inițial am primit aprobare doar pentru o singură carte de rugăciuni, cu ajutorul domnului Sorin am reușit să obțin hârtie suplimentară și să tipărim mai mult decât era prevăzut inițial.

În fine, ceea ce am povestit mai sus reprezintă doar un episod sporadic de luptă cu cenzura comunistă. Timp de șapte ani m-am ocupat de tipărituri și am avut ocazia să cunosc oameni de tot felul, unii școliți și bine îmbrăcați, dar mari mincinoși, iar alții modești, însă estrem de educați.