Amintiri, amintiri, amintiri! Parohia Beceni și prima experiență la Episcopia Buzăului, în timpul Episcopului Antim Angelescu

 

Nu intenționam să aștern pe hârtie aceste amintiri din perioada slujirii mele preoțești, de la hirotonie până la pensionare, iunie 1973 – martie 2016. Însă, privind retrospectiv, am realizat că, dacă nu consemnez contribuția exemplară a multor oameni întâlniți pe parcursul acestui drum, aș comite o nedreptate. Acești oameni, din diverse domenii de activitate, au adus un aport semnificativ la bunul mers al Bisericii. Nu știu în ce măsură faptele lor vor mai fi aduse la lumină în viitor, dar simt că este datoria mea să le dau glas.

De asemenea, am întâlnit și persoane care nu doar că nu au contribuit la dezvoltarea Bisericii, dar au împiedicat progresul ei, fie prin acțiuni dăunătoare, fie prin indiferență. Consider că adevărul trebuie relatat obiectiv, fără patimă, pentru ca, în cazul în care aceste însemnări vor fi uitate, ele să poată reînvia într-o zi, fiind o aducere aminte pentru cei care vor răsfoi cartea care sper să se nască din aceste fluviu al amintirilor, pe care, parțial, le-am consemnat într-un jurnal ținut cu consignantă în aproape toată cariera administrativă.

Eram preot paroh la parohia Beceni, o comună bine dezvoltată din județul Buzău, fostă reședință de raion, cu multe școli generale, un liceu teoretic, spital de pediatrie, fabrică metalurgică și o secție chimică. Parohia părea locul așezării definitive. Credeam că acolo ne vom stabili pentru tot restul vieții. Beceni era o parohie mai avansată decât altele, cu o populație diversă și instruită. E clar. doream să rămânem acolo.

La Beceni, împreună cu soția și primul nostru copil

Însă, destinul a avut alte planuri pentru mine. În ianuarie 1978, tânărul inspector eparhial al Eparhiei Buzăului, părintele Manea Cristișor, m-a ales să particip la o anchetă disciplinară la Parohia Izvoru-Dulce. Această sarcină, primită din partea P.S. Antim Angelescu, a reprezentat un punct de cotitură în viața mea, deschizându-mi calea spre administrația eparhială.

Această experiență, desfășurată într-un cadru plin de provocări, mi-a oferit lecții de viață și de slujire preoțească. În acea perioadă, am învățat că relația preotului cu enoriașii trebuie să fie una sinceră, dar limitată de buna cuviință, pentru a păstra respectul reciproc. Din acest moment, am început să îmi reconsider poziția și să mă gândesc la viitorul meu în Biserică.

În ianuarie 1978, la scurt timp după cutremurul din 1977, finalizasem lucrările de consolidare și reparații ale bisericii din Beceni, iar restaurarea picturii era deja în desfășurare. Totuși, problema locuinței rămânea nerezolvată. Deși primarul de atunci, Traian Nicolae, încercase să ne ofere un apartament, ezita să facă acest lucru public, din cauza statutului meu de preot. După multe nopți de nesomn și meditații, am luat decizia de a mă muta la Buzău, unde am acceptat postul de șef de personal la Episcopia Buzăului, păstrând totodată jumătate de normă la parohia din Beceni.

La Beceni, împreună cu colegi de la Centrul Eparhial și de la parohiile vecine

Așadar, începeam o nouă etapă a vieții mele, făcând naveta între Buzău și Beceni. Deși inițial îmi era greu să mă regăsesc în biroul administrativ, am înțeles că timpul va așeza lucrurile pe făgașul lor. De-a lungul acestei perioade, am avut parte de multe încercări și bucurii, dar mai presus de toate, am simțit legătura puternică pe care o aveam cu enoriașii și cu locul în care slujeam.

În februarie 1978, P.S. Antim Angelescu ne-a chemat pe toți cei nou-numiți la o întâlnire, având și recunoașterea Departamentului Cultelor, așa cum era pe atunci. Cu privirea sa ageră, P.S. ne-a măsurat pe fiecare și ne-a întrebat dacă vom putea face față noilor responsabilități. Ne-a sfătuit să fim atenți la fiecare document pe care îl semnăm, deoarece răspunderea este uriașă.

La Beceni, împreună cu dascălul bisericii, dl. Poterașu, alături de doi tineri nași

P.S. Antim, un episcop cu o carieră vastă, urcată firesc, treaptă cu treaptă, fost preot de parohie, fost profesor de religie,  doctor în teologie cu studii în Franța, avea un stil de conducere chibzuit, dar protector. Stia să implice tinerii preoți în problemele momentului și să le ofere sfaturi înțelepte. Era un om care impunea respect și stimă prin simpla sa prezență, iar pentru noi, cei care l-am cunoscut, a rămas un simbol al bunătății și dreptății.

În concluzie, această perioadă a vieții mele, de la parohia Beceni la administrația eparhială, a fost plină de lecții, întâlniri și amintiri care merită să fie păstrate și aduse aminte. Sper ca, prin aceste însemnări, generațiile viitoare să înțeleagă atât contribuțiile pozitive, cât și dificultățile cu care ne-am confruntat în slujirea Bisericii.

Iulian Negoiță

La Beceni, împreună cu familia Mircea, nașii fiului nostru Paul
Părintele Preda de la Dimiana, un model al începuturilor mele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *