Banca Religiilor și centrul ecumenic de la Pucioasa – o poveste care s-a risipit în ploaie
Sunt, de câteva zile, la București, la tratamentul de … întinerire al Anei Aslan – locul unde timpul pare că se domolește și poveștile se leagă una de alta ca niște fire subțiri de amintire. Fiind în București, fără să vreau, gândul îmi fuge înapoi, spre vremurile în care, tânăr implicat în administrația eparhială fiind, aveam drumuri dese pe la Departamentul pentru Culte, instituția care astăzi se numește Secretariatul de Stat pentru Culte.
Acolo am cunoscut oameni aparte – figuri de roman. Domnul Popescu, șeful cel calm și elegant, fost diplomat, și Crăciunescu, adjunctul său cu un umor cald, erau personaje de film. În birourile lor, în spatele aerului oficial, se adăposteau destine curioase: oameni care, înainte de 1989, fuseseră „în rezervă” – foști diplomați, marinari, bucătari de ambasade sau profesori cu biografii delicate. Acolo, în acel mic univers al Culturii și Cultei, își găsiseră liniștea. Citind astăzi cartea lui Pacepa, Orizonturi roșii, parcă îi înțelegi mai bine. Erau, fiecare în felul lui, niște piese rămase dintr-un angrenaj vechi, scăpate de turația regimului.
După 1989, unii dintre acești oameni au redevenit ambasadori. Se spunea că, în anii comunismului, preoților li se permitea să călătorească în străinătate, dar nu li se cerea propagandă. Li se cerea doar grijă pentru comunități, nu loialitate ideologică. Totuși, diaspora rămânea un subiect sensibil. Regele Mihai, de pildă, nu a primit niciodată preotul trimis oficial de Patriarhie pentru botez, ci pe cel refugiat din țară. Iar unii dintre clericii care au încercat să „vorbească prea românește” în America, cum s-a întâmplat cu părintele Alexandru Stan, buzoianul care mai târziu a fost profesor la Facultatea de Teologie, au fost expediați înapoi în țară cu tot cu familie – o lecție aspră a diasporei.
Deci, printre figurile memorabile de la Departament era și domnul Ion Popescu, un om distins, cu o biografie impresionantă. Născut la 13 decembrie 1932, în comuna Malu cu Flori, județul Dâmbovița, Popescu a fost diplomat de carieră, cu misiuni în Belgrad și Paris, dar și în lumea arabă – Libia, Iordania, Irak, Kuweit, Egipt, Arabia Saudită, Iran și Emiratele Arabe Unite. După anii petrecuți în diplomație, a devenit director al Departamentului pentru Culte, iar apoi a fondat și condus Banca Internațională a Religiilor (BIR) – o instituție unică în felul ei, gândită ca punte între credință, economie și dialogul între religii.
Om cultivat și vizionar, Popescu vorbea cu entuziasm despre un proiect care i-a fost foarte drag: Centrul Ecumenic de la Pucioasa, un loc al împăcării și al înțelegerii între confesiuni. În planurile sale – la care au subscris și numeroși clerici – se dorea ridicarea unui complex interreligios, care începea cu trei lăcașuri de cult: o capelă ortodoxă, o biserică catolică și o mică sinagogă. Ideea era inspirată de spiritul orașului Pucioasa, cunoscut pentru apele sale vindecătoare și pentru liniștea muntelui. Se vorbea chiar despre un „Vatican al Carpaților” – un centru al dialogului spiritual care să aducă la aceeași masă preoți, rabini și pastori.
Am fost acolo, într-o zi de toamnă ploioasă – păcat că nu am jurnalul la mine să verific data – împreună cu Preasfințitul Epifanie, Preasfințitul Nifon Ploieșteanul și Preasfințitul Vasile Târgovișteanul, pentru sfințirea capelei ortodoxe. Ploua blând, iar lumina era moale, ca o binecuvântare. Țin minte că eram recunoscător, căci instituția îmi acordase un mic sprijin financiar pentru ridicarea Bisericii Sfântul Andrei, proiectul meu de suflet. Ploaia mirosea a pământ reavăn și tămâie. O ploaie frumosă!
Visul acela, însă, nu a avut viață lungă. Banca Internațională a Religiilor, care finanța în parte proiectul, a fost zguduită de scandaluri și acuzații de corupție. În 2000, după o perioadă de instabilitate financiară, banca a intrat în faliment. Popescu spunea, cu amărăciune, că totul s-a prăbușit din cauza unei „trădări dinlăuntru”. Nepotul său, economistul Daniel Dăianu, care trebuia să continue proiectul, a declarat public că banca nu este sustenabilă, determinând mulți clienți să își retragă economiile. Când și CFR România și-a retras banii, a fost lovitura fatală. Totul s-a risipit, iar odată cu banca a dispărut și visul centrului religios de la Pucioasa.
Ulterior, Popescu a avut destule de înfruntat cu acest proeict. A trecut la cele veșnice în noiembrie 2021, la vârsta de 89 de ani, la București, lăsând în urmă amintirea unui om cu idei mari, care a crezut că între credință și economie se poate construi o punte. Poate că a greșit în calcule, dar nu în intenție.
Astăzi, când treci prin Pucioasa, doar localnicii mai știu să-ți arate locul unde trebuia să se ridice acel Centru Ecumenic al Religiilor – un proiect născut din entuziasm și sfârșit în tăcere. BIserica sfințită de noi funcționează ca mănăstire, moscheea e din când în când vizitată, iar sinagoga foarte rar. Poate că ideea lui era prea frumoasă pentru vremea aceea, poate că România postrevoluționară nu era pregătită pentru o „bancă a credinței”.
Într-un fel, povestea Băncii Religiilor seamănă cu o parabolă: o încercare de a pune credința în cifre, de a închide duhul într-o instituție financiară. Dar duhul nu se lasă prins. El rămâne liber, ca ploaia de atunci de la Pucioasa – blândă, curată, trecătoare.
Preot Iulian Negoiță