Ce frumos este!
Eram la slujba Liturghiei, marți, 12 iulie, în zi cu cruce neagră. La un moment dat, când muzica parcă nu mai aparținea oamenilor, părintele George a întors doar capul către mine, către părintele Iordănel Stan și … cu ochii aproape închiși, ca pentru sine, a șoptit de parcă nu voia să strice acorduri: ce frumos este!
Era într-adevăr frumos. Am slujit ani buni la altarul din Gherăseni, dar frumos așa ca în acea zi de marți, scrisă în calendar cu cruce neagră – e drept, cu un negru mai apăsat – nu a fost niciodată!
Am scris de multe ori despre Gherăseni, despre trecutul bisericii și chiar despre viitor. Viitorul s-a împlinit mai frumos decât am gândit vreodată. În acea zi de marți, pretextul invitației a fost sfințirea unei capele, care de fapt e un centru social, cu o arhitectură total diferită de tot ceea ce s-a construit până acum. În fapt, marcarea momentului a fost motivul unei revederi cu noi și cu cei mulți pe care părintele George și părintele Alin i-au adus alături.
Revenind la uimirea care m-a cuprins când am văzut ce au putut să facă pe acel teren destul de sterp din fața bisericii, nu aș vrea să mă duc cu descrierea spre stiluri arhitectonice care transmit mesaje artiste ale unor culturi care iubesc spațiile ample, cu forme precise. Totuși, parcă proiectul este găsit – precum pomelnicul lui Gherassy în piciorul Sfintei Mese -, undeva, prin sertarele artistului care a proiectat catapeteasma Bisericii, creație care te duce de la prima întâlnire vizuală cu ea, direct în Viena.
Am vrut să evit această frază lungă, dar nu am putut. Efectiv am rămas uluit și nu am vrut să greșesc descrierea, dar, nu pot să nu constat că edificiul nu repetă nimic din ce am văzut până acum în zona noastră.
De fapt, totul este particular, de la floarea pasiunii care se luptă să trăiască într-un mediu străin ei, la leandrii care răsar printre ziduri de piatră, dându-ți senzația că ești undeva în Grecia, nu la Gherăseni.
Dar, în definitiv, Gherassy – ctitorul nu era grec de neam?!
Evident, leandrii au fost convinși să se aclimatizeze, pentru a nu strica planul celor doi preoți, care continuă, fără a imita, trecutul.
Am scos din istorie chipurile de preoți care au trecut pe la Gherăseni. Mulți și buni, unii chiar foarte buni. Preotul George nu pare deloc un continuator al chipurilor care au fost. Are un soi de unicitate care deși l-a făcut să curețe cu minuțiozitate fiecare colț de istorie, să-l conserve, să-l refacă și să-l pună în valoare, rupe cu istoria și dă o altă dimensiune culturală și arhitectonică locului. Până și barba o are tunsă altfel, o barbă care nu-l împiedică să dea jos straiele și să rămână în cămașă, pentru a se mișca mai ușor printre oameni și treburi. E un făcător cu mână proprie a multor lucruri: zidește, gândește, cântă, pictează, ornează, mobilizează.
Totul este făcut după tiparele cele mai bune, iar îmbinarea culturilor este totală. De la obiecte de cult care te duc cu mintea în hulita Rusie de astăzi – și turla mică a bisericii te trimite tot acolo cu gândul-, la Paisie Aghioritul, noul ocrotitor al locului – sfânt a cărui binecuvântare o simți printre florile leandrilor -, totul este croit pentru a redefini acel loc.
Piele, catifea, marmură, lemn, argint, piatră. Toate puse pe acoperăminte, cărți, pardoseli și ziduri. Nimic forțat și nimic uitat. Detalii care nu obosesc și care intră perfect în istoria așezământului și printre daniile ctitorului. Frumos, cu adevărat!
Și nu se termină totul aici. Comportament fără emfază al preoților, se adaugă. Naturali, apropiați, fără melancolia anilor de muncă. Părea un proiect deja acoperit de alte planuri. Un moment marcat, dar care va avea continuare.
Și peste toate, relația dintre preotul George Stoica și preotul Alin Zamfirescu pare a fi – și chiar cred că este – una specială. Întotdeauna au fost doi preoți la Gherăseni. Satul mare, biserica și mai mare, a impus acest dualism. Coexistența nu a fost mereu lină, așa cum constatam din poveștile adunate atunci când am scris monografia bisericii. Evident, abordarea formală a subiectului, nu-mi permitea să le redau, deși …astăzi le-aș scrie, pentru că fac parte din viață și sunt frumoase. Cunosc istoria și sentimentul slujiri în doi la același altar și am avut gândurile mele la întâlnirile cu cei doi colegi. Ei bine, ca totul să fie cu adevărat particular iarăși, cei doi conlucrează extraordinar. Se vede, se simte, iar roadele se nasc atunci când oamenii se înțeleg.
Ar fi multe de spus despre ceea ce am văzut la Gherăseni. Dacă părintele Alin se trezește într-o zi cu amintirea pastorației la Catedrala Arhiepiscopală unde a slujit, nu se simte deloc departe de ceea ce are în fața ochilor la ceea ce a muncit în ultimii ani. Evident, viziunea păstrează proporția lucrurilor, însă, fără dubiu biserica din Gherăseni, împreună cu ansamblu său, este un dintre cele mai frumoase din câte sunt. Dacă cineva are altă părere, să-mi pună cele spuse pe subiectivitatea firească a unui om care a slujit acolo, care a visat ceea ce este acum, dar care nu a reușit să și facă ceea ce a visat.
Tot ceea ce se vede acolo a ieșit din mâna a doi preoți, care alături de locuitorii harnici ai așezării, au adus un omagiu ctitorului cum nu a făcut nimeni. Și nu numai ctitorilor. Aleea Strămoșilor, pe care preotul George a gândit-o în cinstea celor care au fost cândva suflete ca noi, e iarăși unicat.
În spatele bisericii sunt mormintele preoților de altădată și erau stivuite cruci de piatră. O parte dintre ele au mai dispărut și au ajuns material pentru garduri. Însă cele care au rămas au fost ridicate din Golgota timpului și așezate pe un soclu care te duce, cu drum cu tot, spre intrarea în biserică. Ai impresia că intri într-o lume a istoriei, călătorind pe lângă cruci de piatră mai mari sau mai mici, lăsate acolo de la mutarea cimitirului după legea lui Cuza. Treci prin istorie și întri în veșnicie, ajungând în biserică.
Veșnicia nu ne este nouă a o da, ci lui Dumnezeu. Cât va pomeni Dumnezeu numele celor doi preoți, e voia lui. Însă în istorie, în istoria locului, părinții George și Alin intră. Și sunt atât de tineri încât mai au de tras multă istorie după ei. Rămâne de văzut ce vor mai impune istoriei să țină mintă din ce vor mai face și de acum înainte.
https://paulnegoita.ro/2022/07/17/ce-frumos-este/