
Douăzeci de ani de la absolvirea Seminarului. Promoția 2006, o promoție de excepție și o întâlnire pe măsură
Douăzeci de ani de la absolvirea Seminarului înseamnă mai mult decât o simplă revedere. E o împreună-slujire, un bilanț, o întoarcere în timp, dar și întâlnirea dintre cei care erau atunci și oamenii care au devenit între timp.
Părintele Marian Ion, colegul meu de la Parohia Sfântul Apostol Andrei din Buzău și absolvent al acestei generații din anul 2006, s-a ocupat, cu spiritul organizatoric care îl caracterizează, de pregătirea acestui moment aniversar atât de emoționant.
Întâlnirea a început, după tradiție, cu Sfânta Liturghie, săvârșită în paraclisul Seminarului, reamenajat prin grija Înaltpreasfințitului Părinte Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, și redat elevilor. Este un spațiu extraordinar pentru formarea lor, pentru că aici slujirea nu rămâne doar lecție, ci se petrece într-un cadru real. Elevii se întâlnesc efectiv cu viața liturgică pe care sunt chemați să o înțeleagă și, pentru mulți dintre ei, să o continue. Prin grija Înaltpreasfințitului, modelul s-a plinit. Odată ajunși la parohie, absolvenții au imaginea unui standard pe care trebuie să-l realizeze. Paraclisul nu este acum un poligon de încercare la strană, la predică. Perfecționarea e completă.
Sfânta Liturghie a avut o frumusețe aparte. Foștii colegi care sunt astăzi preoți și diaconi s-au constituit într-un sobor, iar ceilalți foști elevi au cântat dumnezeiește la strană. Soborul a fost condus de părintele Ion Marian, iar strana de părintele Costel Stoica, un adevărat virtuoz al muzicii psaltice.
Momentul ne-a impresionat profund pe noi, profesorii prezenți, dar și pe soțiile absolvenților, care au putut intra, pentru câteva ceasuri, în universul formării soților lor. Au văzut locul, au ascultat cântările, au simțit ceva din atmosfera anilor în care aceștia erau elevi ai Seminarului și au fost, într-un fel, reintroduse emoțional în trecutul formării lor.
După Sfânta Liturghie a urmat și un parastas de pomenire a celor plecați dintre noi, moment care a adăugat întâlnirii o dimensiune profundă de recunoștință și memorie. O revedere după douăzeci de ani nu înseamnă doar bucuria celor care se întorc, ci și aducerea aminte a celor care nu mai pot fi prezenți.
La finalul momentului din paraclis, în numele colegilor au vorbit părintele Marius Desagă și părintele Ion Marian. Cuvintele lor au legat firesc trecutul de prezent, anii de seminar de experiențele acumulate între timp și recunoștința față de școală, profesori și formarea primită aici.
A fost un final potrivit pentru prima parte a întâlnirii: rugăciune, pomenire, emoție și cuvânt de mulțumire, toate reunite în locul în care, cu douăzeci de ani în urmă, începea pentru ei una dintre cele mai importante etape ale formării.
A urmat partea a doua a întâlnirii, la fel de frumoasă și de intensă, la care numărul profesorilor prezenți s-a mărit. Am beneficiat de primirea foarte călduroasă a părintelui Marius Cristian Dima, directorul Seminarului Teologic din Buzău, care și-a asumat și citirea catalogului.
Diriginta generației, doamna profesoară Monalisa Pleșa, aflată astăzi profesional la Bruxelles, nu a putut participa. Absența dânsei a fost regretată de foștii elevi, tocmai pentru că fusese un profesor și un diriginte profund implicat în viața clasei.
Au fost prezenți părintele Gheorghe Sava, fost director al Seminarului, părintele Gheorghe Banu, domnul profesor Constantin Coman, domnul profesor Constantin Manta, domnul profesor Gheorghe Tarara, subsemnatul, Paul Negoiță, precum și părintele Romeo Ene, pedagogul generației de atunci, astăzi inspector de religie și preot la Biserica „Sfântul Apostol Andrei”.
La strigarea catalogului, fiecare dintre foștii elevi a povestit câte ceva despre întâlnirea sa cu viața. Despre profesie, familie, copii, încercări, reușite și bucurii. Numele erau cele de acum douăzeci de ani, dar în spatele lor se adunaseră între timp două decenii de existență.
Părintele Gheorghe Sava a vorbit cu multă apropiere și cu o modestie aparte despre această generație și despre procesul educațional din vremea ei.
A remarcat diversitatea drumurilor urmate de absolvenți. Unii sunt preoți în țară, alții slujesc în parohii de peste hotare, iar alții au ales profesii diferite. Și aceștia din urmă au însă o misiune, deloc ușoară, în mediile în care lucrează și trăiesc.
A fost un discurs emoționant, lipsit de emfază, dar plin de substanță și de acea bucurie specială pe care o are profesorul atunci când își vede, după două decenii, foștii elevi deveniți oameni așezați în propriile rosturi.
Foarte emoționantă a fost și prezența părintelui Gheorghe Banu, care, deși trece printr-o suferință cu care se luptă, a venit împreună cu soția sa. În această clasă fusese elev inclusiv fiul lor, Valentin.
Cu umorul său bine cunoscut, părintele povestea cum, fiind mai sever cu propriul copil la clasă, avea inevitabil de dat explicații acasă soției. În câteva clipe, emoția și umorul au readus atmosfera de altădată.
Domnul profesor Constantin Coman a reamintit faptul că această generație a avut tineri cu adevărat excepționali, pe unii dintre ei nominalizându-i în monografia dedicată școlii. Privind acum spre realizările lor de după absolvire, considera că această monografie merită reluată și actualizată, pentru a cuprinde noile lor realizări și realitățile unei instituții aflate într-o continuă devenire.
Este, de altfel, una dintre cele mai frumoase confirmări pe care le poate primi o școală: să revină după ani asupra numelor dintr-un catalog și să descopere că în spatele lor s-au construit destine, cariere, familii, vocații și personalități care merită consemnate.
Domnul profesor Constantin Manta, fost director al liceului de chimie, un om de o eleganță aparte și de o bonomie specială, și-a amintit începuturile sale la Seminar. Povestea cum, în anii ’90, părintele Gheorghe Mihalcea, cunoscut folclorist, l-a cooptat și l-a rugat să vină să predea chimia. Au urmat mai bine de două decenii în această instituție.
Începuturile au stat sub semnul adaptării la o nouă realitate școlară. Dar, în momentul în care a auzit elevii spunând despre el că este „om de treabă”, ceea ce este întru totul adevărat, a simțit parcă faptul că își găsise locul. Și a rămas, devenind parte din istoria vie a Seminarului.
Domnul profesor Gheorghe Tarara, personalitate importantă a învățământului buzoian, profesor de filosofie și un reper intelectual al corpului profesoral, a transmis un mesaj foarte actual.
A vorbit despre disciplină și despre faptul că educația adevărată nu poate fi făcută fără reguli, fără efort și fără exigență. A vorbit și despre provocările aduse de telefoanele mobile și despre nevoia școlii de a avea curajul unor reguli ferme. A oferit exemple de instituții în care performanța este construită tocmai prin disciplină și efort susținut.
Din acest punct de vedere, Seminarul a fost cunoscut întotdeauna pentru rigoarea sa și pentru disciplina care însoțea procesul educațional. O disciplină care nu urmărea doar respectarea unor reguli, ci formarea unor deprinderi, a unei responsabilități și, în cele din urmă, a caracterului.
Părintele director Marius Cristian Dima a vorbit nu doar în calitate de profesor, ci și ca om care și-a asumat cu bucurie și responsabilitate conducerea unei școli emblematice.
Ne-a prezentat Seminarul de astăzi. Școala arată minunat și se dezvoltă nu doar material, ci și educațional. Prin integrarea grădiniței și a claselor primare, Seminarul dobândește o nouă structură și o nouă formă de manifestare în învățământul buzoian.
Este o schimbare importantă pentru o instituție cu o istorie atât de lungă. O școală care se apropie de două secole de existență nu poate trăi numai din prestigiul trecutului. Trebuie să-și păstreze identitatea, dar să răspundă în același timp noilor realități educaționale.
Părintele Cristian Dima a vorbit și despre viziunea sa asupra modului în care această școală trebuie să funcționeze în viitor: păstrarea valorilor și a tradiției, dar și deschiderea către noi generații și către forme educaționale adaptate prezentului.
Așa cum spunea și părintele director, există valori și virtuți fundamentale pe care Seminarul le cultivă: rigoarea personală, respectul pentru familie, disciplina, relația cu semenii, responsabilitatea și, înainte de toate, relația cu Dumnezeu.
Foarte frumoasă a fost observația părintelui Costel Stoica: atunci când această generație va împlini treizeci de ani de la absolvire, Seminarul se va afla în preajma pragului său bicentenar. Istoria unei promoții se va întâlni atunci cu istoria mare a școlii.
Părintele Romeo Ene, fost pedagog al generației și astăzi inspector de religie, a adus în discuție o dimensiune esențială: familia.
Ascultându-i pe foștii elevi, se putea vedea că multe dintre realizările pe care ei înșiși le consideră cu adevărat importante sunt legate de soții și de copii.
Pentru un preot, familia este esențială pentru echilibrul vieții și al slujirii sale. Dar acest lucru este valabil, de fapt, pentru orice om. Reușita profesională capătă altă consistență atunci când este însoțită de o viață de familie așezată, de responsabilitate, de apropiere și de bucuria copiilor.
La agapa care a urmat a ajuns și părintele profesor Mihai Milea, astăzi pensionar, dar numai în sens administrativ. A rămas un om foarte activ, implicat în numeroase proiecte și lucrări, cu aceeași energie pe care o avea și în timpul activității sale la Seminar.
Le-a oferit elevilor, în acei ani, posibilitatea de a participa la pelerinaje și la numeroase proiecte editoriale și educaționale, în care tinerii aveau șansa să scrie, să se exprime, să lucreze împreună și să transforme ideile în inițiative concrete. Era una dintre modalitățile prin care școala depășea granița orei de curs și devenea experiență de viață, deschidere culturală și exercițiu de responsabilitate.
Un cuvânt deosebit a rostit și părintele Costel Stoica, șeful promoției 2006. A vorbit cu recunoștință despre profesorii acestei generații și despre nivelul profesional al corpului profesoral de atunci.
A remarcat faptul că foarte mulți dintre cei care le-au predat erau inspectori, directori sau personalități recunoscute ale învățământului buzoian, profesori foarte bine pregătiți, de la care elevii au avut cu adevărat ce să învețe. Privită după douăzeci de ani, această întâlnire a fost și o confirmare a faptului că exigența și calitatea profesorilor au lăsat urme adânci în formarea promoției.
I-am ascultat cu foarte mare atenție pe toți foștii elevi, în ordinea în care au fost strigați în catalog. Și-au prezentat cu modestie și realism realizările. Le-am citit bucuria pe chip, emoția, dar și dorința de a progresa în continuare.
Aproximativ trei sferturi dintre membrii acestei generații sunt astăzi preoți. Ceilalți sunt profesori, lucrează în poliție, în structuri ale statului, în consultanță, în presă sau în alte domenii.
Cine vine la o instituție de învățământ vocațional cum este Seminarul vine, în principiu, pentru a se pregăti pentru slujirea sacerdotală. Totuși, vocația nu poate deveni obligație. Viața are propriile ei răscruci, iar uneori împrejurările îl conduc pe om către un alt drum profesional.
Am constatat însă ceva extraordinar: dacă i-ai așeza pe toți împreună, fără haina preoțească, cu greu ai putea distinge, după ținută și după felul de a fi, cine este preot și cine nu.
Nu pentru că profesiile lor s-ar confunda, ci pentru că structura interioară dobândită în Seminar a rămas.
Cei care nu au devenit preoți nu au făcut-o dintr-o credință mai mică. Legătura lor cu Biserica este la fel de puternică. Prin faptele lor, prin atitudinea lor, prin ținuta lor morală și prin felul în care se raportează la ceilalți, dau mărturie despre educația pe care au primit-o.
Și aici cred că se află una dintre marile valori ale Seminarului.
Seminarul Teologic nu este doar o școală vocațională. Este un loc de formare extraordinară pentru viață.
În anii de seminar, un tânăr intră în contact cu valori și virtuți fundamentale, cu rigori legate de familie, de disciplina personală, de relația cu semenii și de relația cu Dumnezeu.
Aceste valori îi oferă repere într-o lume care îi pune înainte nenumărate opțiuni, unele dintre ele adevărate ispite. Îl ajută să înțeleagă mai bine lumea în care trăiește, să distingă, să aleagă, să-și păstreze direcția atunci când în jurul său apar atât de multe drumuri posibile.
Seminarul educă, formează și oferă direcție.
Iar aceasta se vede poate cel mai bine tocmai în absolvenții care au ales alte profesii. Ei arată că formarea seminarială nu este inutilă dacă drumul nu duce în cele din urmă către altar. Dimpotrivă, poate rodi în oricare dintre mediile în care omul ajunge să lucreze.
Am revăzut după douăzeci de ani o generație de oameni foarte bine pregătiți intelectual, cu o educație solidă, cu realizări profesionale frumoase, dar și cu familii, copii, împliniri și bucurii.
Sunt oameni care au ajuns acum la maturitatea vieții profesionale și personale. Au construit, au încercat, au cunoscut și greutăți, au reușit, iar de aici înainte urmează anii în care roadele acestor prime două decenii se vor vedea și mai limpede.
La final, foștii elevi au mulțumit școlii și profesorilor pentru anii de formare, pentru exigență, pentru apropiere și pentru tot ceea ce au primit aici.
Așa cum spunea și părintele Gheorghe Sava, fiecare dintre profesori a încercat, în vremea lui, să facă tot ceea ce a putut pentru acești elevi. Nimeni nu poate pretinde că un proces educațional este perfect, dar există sinceritatea efortului și există dorința de a construi. Iar peste ani, ceea ce contează cu adevărat sunt roadele.
Un gând s-a repetat în mărturisirile mai multor absolvenți și mi s-a părut poate cea mai puternică afirmație a întregii întâlniri:
„Școala aceasta ne-a făcut oameni.”
Cred că este foarte greu pentru o instituție de învățământ să primească, după douăzeci de ani, o apreciere mai frumoasă decât aceasta.
Nu au spus doar că școala i-a pregătit pentru examene. Nu au spus doar că i-a învățat teologie, limbi clasice, istorie, filosofie, chimie sau muzică. Au spus că i-a făcut oameni.
I-a învățat disciplină, i-a învățat să se raporteze la ceilalți, la familie, la responsabilitate, la credință, la Dumnezeu. Le-a oferit repere într-o vârstă în care omul încă se construiește și poate tocmai de aceea aceste repere au rămas atât de puternice.
Pentru noi, profesorii, aceasta este o mare bucurie.
Un profesor nu își vede întotdeauna rezultatele imediat. Uneori predă ani întregi fără să știe exact ce va rămâne din ceea ce a spus, din exigența lui, din apropierea lui sau chiar dintr-o observație făcută într-o zi oarecare.
Dar există astfel de întâlniri, după douăzeci de ani, când elevii se întorc și îți arată, prin ceea ce au devenit, răspunsul.
Să-i vezi oameni împliniți, cu familii, copii, profesii, responsabilități, credință și bucuria de a se reîntâlni înseamnă să simți că o parte din munca ta nu s-a risipit.
În împlinirea lor ne vedem, într-un fel, și noi împliniți.
Și se cuvine, la sfârșitul acestor rânduri, să-i amintim nominal pe cei care au alcătuit această promoție 2006, păstrând ordinea catalogului, dar așezând creștinește prenumele înaintea numelui de familie:
Cosmin Răducu Andreiu, Valentin Alexandru Banu, Vasilică Cherciu, Ovidiu Crăciun, Mihail Cucu, Alexandru Dănilă, Marius Mihail Desagă, Andrei Mircea Holban, Marian Ion, Cezar Alin Milea, Marius Florentin Nicolae, Daniel Olteanu, George Daniel Popa, Cristinel Nicolae Preda, Costel Justin Stoica, Iulian Bogdan Tănase, Ionuț Toader și Cornel Alexandru Ursache.
Optsprezece nume care, cu douăzeci de ani în urmă, se auzeau zilnic la catalog. Astăzi, în spatele fiecăruia se află o poveste de viață, o familie, un drum profesional, încercări, împliniri și o parte din istoria acestei școli.
Le mulțumim pentru emoția acestei revederi, pentru cuvintele adresate profesorilor și Seminarului, pentru sinceritatea cu care și-au povestit parcursul și, mai ales, pentru ceea ce au devenit.
Le mulțumim și pentru faptul că au revenit. Pentru că o astfel de revenire nu este doar o întâlnire între foști colegi. Este și un gest de recunoștință față de locul în care s-au format, față de oamenii care le-au fost profesori și față de o perioadă care, chiar dacă s-a încheiat administrativ în urmă cu douăzeci de ani, continuă să existe în structura lor interioară.
Dacă ei au putut spune, cu recunoștință, că „școala aceasta ne-a făcut oameni”, atunci și noi, profesorii lor, putem spune că ei au dat sens muncii noastre.
Acesta este, până la urmă, sensul cel mai profund al unei asemenea revederi. Nu ne amintim cine am fost, ci vedem ce a rămas în noi din locul în care ne-am format.
Iar în cazul acestei generații a rămas mult: credință, disciplină, prietenie, educație, familie, vocație și sentimentul apartenenței la o școală care, apropiindu-se de două secole de existență, 190 de ani de funcționare azi, continuă să formeze oameni.
O generație de excepție. O revedere pe măsură. Și, mai ales, dovada că o școală adevărată nu se termină în ziua absolvirii. Uneori, abia după douăzeci de ani înțelegi cât de mult a rămas în tine din ea.
Tags: preot profesor doctor Iulius Paul Negoita Seminarul Teologic Buzau





























