Duminica Fiului Risipitor

Mâine, duminică, 12 februarie, vom citi iarăși Pilda Fiului Risipitor, deoarece este Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor . La Biserica Sfântul Apostol Andrei din Buzău, slujba va începe la orele 7.30.

Tot mâine sunt sărbătoriți Sf. Ierarh Meletie al Antiohiei și Sf. Mucenic Hristea

Sfântul Mucenic Hristea

Acest sfânt mărturisitor a trăit la Constantinopol și a fost grădinar. A murit martiric la anul  1748.

Sf. Ierarh Meletie al Antiohiei

Sfântul Meletie (în greacă Μελέτιος, Meletios; n. secolul al IV-lea d.Hr., Malatya, Provincia Malatya, Turcia – d. 381 d.Hr., Constantinopol, Europa^⁠(d), Imperiul Roman) a fost un episcop creștin al Antiohiei din anul 360 până la moartea sa în 381. Perioada păstoririi sale ca episcop a fost marcată de o schismă, cunoscută ca schisma meletiană, existând un episcop ortodox rival în persoana lui Paulin al II-lea. Conflictul cu arienii și rivalitatea cu Paulin au contribuit la exilarea episcopului Meletie din Antiohia în perioadele 361–362, 365–366 și 371–378 în timpul domniei unor împărați arieni. Una dintre ultimele sale acțiuni a fost prezidarea Primului Sinod de la Constantinopol în 381.

Există opinii contrastante cu privire la poziția sa teologică: pe de o parte, el a fost exilat de trei ori în timpul domniei unor împărați arieni, iar pe de altă parte a avut o opoziție puternică din partea unor credincioși ortodocși adepți ai dogmatismului mai strict al fostului episcop niceean Eustatie al Antiohiei (care fusese destituit din cauza susținerii homoousianismului, în urma unui conflict cu teologul arian Eusebiu de Nicomidia) și din partea episcopului Atanasie al Alexandriei, un adversar ferm al arianismului.

Ascetismul lui Meletie a fost remarcabil cu atât mai mult cu cât episcopul provenea dintr-o familie foarte bogată. Meletie este venerat ca sfânt și mărturisitor atât de Biserica Ortodoxă, cât și de Biserica Romano-Catolică.^[1] Ziua sa de prăznuire este 12 februarie.^[2][3]

Episcop al Sevastiei

Meletie s-a născut în orașul Melitene (azi Malatya) din provincia romană Armenia Inferior^[2] din părinți nobili și înstăriți. A fost un creștin virtuos, care a dus o viață ascetică, în ciuda bogăției familiei sale.^[2] El apare pentru prima dată în jurul anului 357 ca susținător al lui Acachie, episcopul Cezareii, conducătorul facțiunii locale care susținea formula homoeană prin care împăratul Constanțiu al II-lea a căutat un compromis între homoiousieni și homoousieni.^[1] Homoiousienii susțineau că Iisus Hristos este „de o ființă asemănătoare” cu Dumnezeu Tatăl, în timp ce homoousienii susțineau că Iisus este, așa cum se spune în Crezul de la Niceea, „de o ființă” cu Tatăl. Meletie a apărut astfel mai întâi ca un cleric al facțiunii susținute de împărat și, ca atare, a devenit episcop de Sevastia, succedându-i arianului Eustatie, care fusese destituit.^[2][4] Numirea lui a nemulțumit clerul homoousian, iar Meletie a fost nevoit să-și dea demisia.^[4]

Episcop al Antiohiei

Prima perioadă de păstorire și exilul

Potrivit lui Socrate Scolasticul, Meletie a participat la sinodul de la Seleucia din toamna anului 359 și apoi a acceptat formula acachiană (homoeană). La începutul anului 360 a devenit episcop al Antiohiei, succedându-i arianului Eudoxie, care fusese transferat, cu sprijinul lui Acachie, în scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului.^[4][2] La începutul anului următor (361) a fost trimis în exil în Armenia.^[2] Potrivit unei vechi tradiții, susținută prin dovezi extrase din scrierile lui Epifanie de Salamina și Ioan Gură de Aur, exilarea lui Meletie s-ar fi datorat unei predici ținute în prezența împăratului Constanțiu al II-lea, în care și-ar fi dezvăluit opiniile homoousiene. Această explicație este însă respinsă de G.F. Loofs pe motiv că predica nu conținea nicio idee incompatibilă cu poziția acachiană favorizată de curtea imperială; există, pe de altă parte, dovezi ale unor conflicte cu clerul antiohian, în afara chestiunilor dogmatice referitoare la ortodoxie, care ar fi putut duce la destituirea episcopului.^[1] Meletie considera că adevărul se află în distincții delicate, dar formularea lui era atât de neclară încât este greu de definit cu precizie. El nu era nici niceean convins, dar nici arian hotărât.^[4]

Succesorul lui Meletie a fost arianul Euzois. Meletie a continuat să aibă susținători în Antiohia, care au ținut slujbe religioase separate în biserica apostolică din orașul vechi. Schisma meletiană s-a complicat, de altfel, prin prezența în oraș a unei alte secte antiariene, cu adepți mai stricți ai formulei homoousiene, care urmau tradiția dogmatică a episcopului depus Eustatie și nu-l recunoșteau pe Meletie, pe care-l acuzau că fusese ales cu sprijinul arienilor; acea sectă era condusă în acea perioadă de preotul Paulin. Sinodul de la Alexandria (362) a trimis delegați pentru a încerca să medieze o înțelegere între cele două biserici antiariene; cu toate acestea, înaintea sosirii lor, Paulin a fost hirotonit episcop al Antiohiei de către Lucifer de Calaris. Când, ca urmare a politicii inițial îngăduitoare a împăratului Iulian Apostatul (361-363), i s-a permis să se întoarcă în oraș, Meletie a aflat că era unul dintre cei trei episcopi rivali.^[1][2]

Al doilea și al treilea exil

Episcopul Atanasie al Alexandriei a venit în Antiohia la porunca împăratului și i-a exprimat lui Meletie dorința lui de a intra în comuniune cu el. Meletie, prost sfătuit, a ezitat să-i dea un răspuns, iar Atanasie a plecat după ce l-a primit în comuniune cu Paulin, pe care nu îl recunoscuse până atunci ca episcop.^[4] Facțiunea ortodoxă niceeană, și în principal Atanasie, a menținut comuniunea doar cu Paulin. În aceste condiții, Meletie a fost exilat de două ori, în 365 și 371 sau 372, prin decretul împăratului arian Valens (364-378).^[2] Situația s-a complicat mai mult atunci când, în 375, Vitalius, unul dintre preoții facțiunii lui Meletie, a fost consacrat episcop de către episcopul eretic Apollinaris din Laodiceea. După moartea lui Valens în 378, împăratul roman apusean Grațian l-a alungat pe Euzois din Antiohia și l-a readus pe Meletie, căruia i-a încredințat bisericile din oraș.^[2] Teodosie I, noul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (379-385), l-a favorizat, de asemenea, pe Meletie, care se apropiase dogmatic tot mai mult de ideile incluse în crezul de la Niceea.

Triumful grupării meletiene

La întoarcerea sa la Antiohia, Meletie a fost întâmpinat ca un conducător al ortodoxiei. Ca atare, el a prezidat în octombrie 379 marele sinod de la Antiohia, în care a fost stabilit un acord dogmatic între Orient și Occident. Meletie l-a ajutat pe Grigorie de Nazianz să fie ales arhiepiscop al Constantinopolului, l-a hirotonit ca episcop și a prezidat, de asemenea, Primul Sinod de la Constantinopol, cel de-al doilea sinod ecumenic, care a avut loc în anul 381.^[1][2] Paulin a fost însă ierarhul antiohian susținut de ierarhii din Roma și Alexandria. Ieronim l-a însoțit pe Paulin înapoi la Roma pentru a-i asigura mai mult sprijin.

În acest timp, Ambrozie, episcopul Milanului, se confrunta cu opozanții arieni din Occident. El l-a convins pe împăratul Grațian să convoace un sinod bisericesc. Sinodul de la Aquileia (381) a destituit doi episcopi din provincia estică Dacia, Palladius din Ratiaria și Secundianus din Singidunum și a solicitat împăraților Teodosiu și Grațian să convoace la Alexandria un sinod general al tuturor episcopilor pentru a pune capăt schismei meletiene din Antiohia.^[5]

Cele două facțiuni rămase care au divizat Biserica Antiohiană erau facțiuni ortodoxe: susținătorii lui Meletie și adepții lui Paulin. Unirea lor a fost o acțiune dificilă.^[4] A urma o perioadă temporară de pace, atunci când șase dintre preoții principali ai celor două facțiuni au depus jurământul de a refuza consacrarea episcopală și de a-l accepta ca episcop al Antiohiei pe oricare dintre cei doi rivali care îi va supraviețui celuilalt.

Schisma antiohiană după moartea sa

Meletie a murit la scurt timp după deschiderea lucrărilor Primului Sinod de la Constantinopol,^[2] iar împăratul Teodosie, care îl favorizase în timpul schismei, a poruncit ca trupul său să fie dus la Antiohia și îngropat cu onorurile cuvenite unui sfânt. Schisma meletiană nu s-a încheiat însă imediat odată cu moartea sa. În ciuda recomandării arhiepiscopului Grigore de Nazianz, Paulin nu a fost recunoscut ca unic episcop și Flavian a fost ales ca succesor al lui Meletie.^[6][7]

Facțiunea eustatiană, pe de altă parte, l-a ales pe Evagrie ca episcop al Antiohiei la moartea lui Paulin în 388.^[1] În anul 399 arhiepiscopul Ioan Gură de Aur al Constantinopolului, care fusese hirotonit diacon de Meletie și apoi preot de succesorul lui, Flavian,^[8] dar a contribuit la împăcarea dintre Flavian și conducătorii episcopiilor Alexandriei și Romei. Cu toate acestea, facțiunea eustatienilor i-a acceptat ca episcopi pe succesorii lui Flavian abia în anul 415.^[9]

Note

Lectură suplimentară

• Cavallera, F. Le Schisme de Mélèce. Paris: Picard, 1906.

sursa: Wikipedia

Gânduri la Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor 

Una dintre cele mai frumoase pagini biblice, prin plasticitatea descrierii, este „Pilda fiului risipitor“. Dramatică şi profund umană, sâmbure de operă literară prin intermediul personajului ei principal, fiul risipitor, pătrunde adânc, prin obiectivitatea relatării, în firea noastră. Ne face să ne identificăm cândva sau cumva cu istorisirea. De aceea, fiul risipitor, evident personaj negativ, mai cu seamă în prima parte a relatării biblice, ne este totuşi simpatic, deoarece, într-o măsură mai mică sau mai mare, se regăseşte în fiecare dintre noi – nu prin realitatea acţiunii, ci prin atitudine.

Dar să ne amintim pe scurt textul Sfintei Scripturi: Un om avea doi fii. Într-o bună zi cel mai tânăr îi cere tatălui său o parte din averea ce i se cuvenea ca moştenire. Nu cere mai mult decât i se cuvenea, dar cere. O primeşte fără împotriviri sau condiţionări, fără ca tatăl să se lamenteze sau să-i amintească de faptul că nu a muncit pentru ea. La câteva zile după acest moment, părăseşte casa părintească cu moştenirea dobândită şi ajunge într-o ţară îndepărtată. Îşi uită sursa îmbelşugată a existenţei lui – tatăl; îşi uită fratele, totul. Începe o viaţă intensă, dar nu în acumulări, ci în risipiri. Şi totul se duce într-o bună zi! S-au risipit cele moştenite şi împreună cu acestea au dispărut şi prietenii de conjunctură. Viaţa îmbelşugată, densă, care-l ţinea în centrul atenţiei, s-a stins brusc, neaşteptat, tragic. Fiul risipitor a început să fie împresurat de lipsă şi singurătate. A ajuns, aşa cum spune omul modern, la o situaţie limită. În această stare de decădere, de irosire materială şi personală şi, mai cu seamă, de severă solitudine, încearcă să se adapteze la realitate. Caută o slujbă şi o găseşte pe cea mai umilă, aceea de păzitor de porci. Starea lui de lipsă, de foame, de sărăcie, era atât de mare încât s-ar fi bucurat să mănânce şi din roşcovele porcilor. Dar stăpânul turmei, chivernisitor aspru al bunurilor sale, şi pe acestea le calcula cu atenţie. A ajuns în pragul disperării şi atunci, abia atunci!, şi-a amintit că are tată şi că servitorii părintelui său nu sunt atât de lipsiţi. S-a hotărât să se întoarcă şi să ceară permisiunea să fie asemenea unuia dintre aceştia. Depăşise primul prag al decăderii morale, renunţase la vanitate. Dorea doar să poată trăi. Şi s-a întors – iar tatăl nu l-a primit ca pe un risipitor, ci ca pe fiul său.

Fără îndoială, după tipologia tatălui, realizăm că, dincolo de metaforă, nu este altul decât Dumnezeu.

În linii mari cam aceasta este păţania fiului risipitor şi, astfel, cu înţelepciune şi bunătate îl tratează tatăl, demonstrând că omul, fiinţă creată de Dumnezeu, este unică, irepetabilă şi mai presus de orice bun material.

Acest fiu însă, a dat totul pe nimic. A amintit de una dintre cele mai grave incapacităţi ale omului – aceea de a nu fi fericit cu ceea ce are, ci de a fi trist şi apăsat de gândul că anumite lucruri îi lipsesc. Un gând excesiv şi materialist, din ce în ce mai prezent într-o societate consumistă.

Sub aspectul acestei incapacităţi, pericopa se află într-o relaţie de paralelism cu actul de neascultare al primilor oameni, act ce a dus la tara păcatului strămoşesc.

Paradoxal însă, fiul risipitor, prin atitudinea sa, se ridică deasupra lui Adam şi a Evei. El nu risipise numai averea, ci şi încrederea. Primii oameni s-au făcut vinovaţi, de asemenea, de pierderea încrederii lui Dumnezeu, Care, considerându-i buni, le-a dat „cheile Raiului“. Aceştia au fost totuşi sub nivelul responsabilităţii dovedită de fiul risipitor. Ei pur şi simplu s-au ascuns şi au negat fapta lor. Risipitorul însă, desigur, după ce a ajuns în impas, „şi-a venit în sine“, aşa cum spune pericopa evanghelică. A avut curajul responsabilităţii, al întoarcerii, al mărturisirii.

În ambele cazuri dragostea părintească a învins. În cazul protopărinţilor noştri, Tatăl Ceresc atât de mult a iubit lumea încât pe unicul Său Fiu L-a trimis în lume. L-a trimis să Și-o asume ca parte a fiinţei Sale. Să-l înţeleagă pe om cu toate afectele sale şi să-l îndumnezeiască.

În situaţia fiului risipitor, acesta a fost restaurat definitiv. Exemplul de dragoste al tatălui a fost o lecţie de viaţă, o lecţie de iubire, o lecţie pentru generaţii.

Se poate spune că această slăbiciune a alunecărilor în neant şi în patimi pierzătoare a firii omeneşti, această atitudine pe care românii o numesc intraductibil – „dor de ducă“, este profund dăunătoare, este toxică, dar nu definitivă.

Parabola are un dublu îndemn. Primul este acela la luciditate existenţială, la evitarea dorului de ducă, la ferirea de fericirea iluzorie şi limitată. Dorul de ducă este o stare nefirească, este o pierdere a cumpenei lăuntrice, un dezechilibru între deziderate şi realităţi, o stare de nebunie, un drum spre nicăieri.

Dorul de ducă de acasă este o metaforă a înstrăinării de Dumnezeu. Omul se însingurează, crezând că astfel este autonom, şi după o vreme se trezeşte singur. Realizează atunci că a ridicat doar ruine, că poziţia socială, financiară, nu-l mai poate ajuta. Se simte cu adevărat singur şi plăteşte o datorie pe care şi-a impus-o, este asemenea comparaţiei dintre un om mort, care a crezut în Dumnezeu, şi unul ateu. Ambii sunt cu aceeaşi stare fizică, dar ateul nu are unde să se ducă. A avut, dar a refuzat. S-a dorit autonom şi a fost de fapt un risipitor al anilor daţi în grijă de Dumnezeu. Fiul risipitor însă a găsit puterea reîntoarcerii. Categoric, gestul fiului risipitor de a pleca, mai ales de a se risipi, este condamnabil. Modul în care i-a funcţionat memoria, doar atunci când a intrat la strâmtoare, este blamant. Ce frumos era să-şi amintească de tatăl său cu mulţumire atunci când îi era bine! Dar, desigur, atitudinea lui nu ne este străină. De câte ori ne-am amintit de Dumnezeu când ne este bine? Dar atunci când ne era rău? Atunci Îi vrem ajutorul urgent, sub condiţia negării existenţei Lui, sub impulsul contestării Lui. Îl vrem ca pe un pompier rapid, prompt, care să ne scoată eficient din situaţie. Şi câte nu făgăduim atunci! Şi câte facem după?

Revenind însă la personajul nostru, putem realiza din pericopa evanghelică faptul că starea de decădere nu este definitivă. Mântuitorul are două grupuri ţintă. Primul este constituit din cei încercaţi de gândul dorului de ducă, dar şi al celor supuşi de această nebunie. Pe aceştia textul biblic îşi propune să-i trezească, le arată drumul de întoarcere sau îi opreşte din drum. Secretul întoarcerii este voinţa proprie, căci Dumnezeu iubeşte uneori un păcătos care se pocăieşte, mai mult decât pe dreptul mândru.

Al doilea grup de referinţă este al celor cărora li s-a greşit. Aceştia sunt îndemnaţi să fie asemenea lui Dumnezeu, să fie iertători, să dea şansa recuperării trecutului, să-i ierte fără sfială şi tăgadă pe cei care le-au greşit şi astfel vor simţi că sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, demonstrând, prin administrarea iertării, că au înţeles o situaţie perfect umană.

Pilda Fiului Risipitor însă, printre rânduri, ni se adresează nouă tuturor cu un îndemn simplu – să lăsăm toate celelalte doruri efemere şi să ne fie dor de Dumnezeu.

 

https://paulnegoita.ro/2019/12/15/ganduri-si-rostiri-intre-dorul-de-duca-si-dorul-de-dumnezeu/