Familia Constantin – un sprijin necondiționat pentru Biserica Sfântul Andrei
Astăzi am fost la pomenirea doamnei Sandica Constantin, soția domnului Ion Constantin – fosta profesoară la școala din cartierul Micro 14.
În anul 1990, imediat după căderea regimului comunist, am pornit împreună lucrarea de zidire a Bisericii Sfântul Andrei – primul lăcaș de cult ridicat în Buzău după decenii în care asemenea construcții fuseseră interzise. Era o vreme a speranței, dar și a confuziei. Mulți oameni, deși liberi, încă se temeau sau priveau cu neîncredere ideea unei biserici noi. Îndoctrinarea își lăsase urmele adânc în suflete.
În acele începuturi grele, domnul Ion Constantin a fost alături de mine cu o hotărâre de neclintit. Nu era un credincios practicant, dar era un om drept și curajos. A fost, în felul său, asemenea Sfântului Longhin sutașul, ostașul roman care L-a mărturisit pe Hristos la Cruce. Nu vorbea mult despre credință, dar o trăia prin fapte. „Biserica se va face, chiar dacă nu vreți voi!”, le spunea celor care se împotriveau. Avea acea forță morală care nu caută aplauze, ci doar împlinește datoria.
Soția sa, doamna Sandica, îl ruga adesea să fie mai blând, să nu intre în discuții aprinse, dar el rămânea ferm. O făcea nu din ambiție, ci din convingerea că face un lucru bun și drept.
Am început activitatea în parcul distrus din mijlocul cartierului. Domnul Constantin locuia la parterul blocului 11, la câțiva pași de locul unde avea să se înalțe biserica. Am angajat-o atunci pe doamna Țașcă să vândă lumânări – pe o bancă din parc, fără gheretă, fără adăpost. Nimic nu aveam, în afară de o cruce de lemn care marca locul viitorului altar. Pangarul era găzduit peste noapte la familia Constantin. În apartamentul lor rămâneau lumânările, icoanele, toate lucrurile bisericii. Dimineața le aduceam iar în parc și începeam ziua cu nădejde.
Tot atât de ferm a fost și în lupta de organizare a cimitirului Sfântul Andrei, unde cei care dețineau ilegal terenul nu doreau să se construiască nimic.
Astăzi, la pomenirea de paisprezece ani a doamnei Sandica, domnul Constantin își amintea cum icoanele viitorului iconostas au fost păstrate la el acasă, ca să nu se piardă. A vegheat asupra lor ca un adevărat păzitor al credinței.
Pentru mine, familia Constantin a fost un dar al lui Dumnezeu: un sprijin constant, un exemplu de loialitate și curaj. Domnul Ion Constantin a rămas mereu aproape de biserică, implicat în tot ceea ce a însemnat viața parohiei.
Ca Sfântul Longhin, n-a cerut dovezi și minuni, ci a crezut prin faptă și prin slujire.
Biserica Sfântul Andrei poartă și amprenta sufletului său, în ziduri, în icoane și în memoria celor care au trăit acele începuturi.
Dumnezeu să odihnească sufletul doamnei Sandica și să-l țină în formă pe domnul Ion Constantin, vrednic ostaș al Bisericii.
Preot Iulian Negoiță