Iisus nu a vorbit … în deșert cu femeia samarineneancă
Dorind, într-o zi, să meargă de la Ierusalim spre Galileea, Domnul Iisus trebuia să treacă prin Samaria, pe drumul deschis de frumoasa vale dintre munţii Ebal şi Garizim. La oarecare distanţă de acest drum se afla cetatea Sihar. În vârful muntelui Garizim se înalţă templul pe care samarinenii îl zidiseră ca o „alternativă“ a celui din Ierusalim. Samaria îşi pierduse puritatea credinţei. Sincretismul idolatru eroda păstrarea fidelă a iudaismului. Samaria era tot mai păgână… iar Iisus trebuia să treacă în acea zi prin Samaria. Nu a ocolit această regiune ci a înfruntat atât provocările drumului cât și ale timpului istoric.
Scăpat de arşiţa deşertului, călătorul găsea în acest punct geografic o clipă de popas şi de reconfortare, ca în mijlocul unei oaze. Chiar lângă drum, la poala muntelui, este săpată fântâna patriarhală, pe care Iacov o lăsase moştenire fiului său Iosif şi care, timp de aproape 2000 de ani, potolise cu apa ei răcoritoare setea drumeţilor osteniţi de cale. Iisus a făcut lângă această fântână popas, ca să se odihnească, până ce se vor întoarce ucenicii cu hrană de la Sihar.
Odihnindu-şi trupul, Iisus simţea cum se apropie de El un suflet ostenit de drumurile păcatului şi S-a hotărât să-l aştepte, ca să-l odihnească cu iubirea Sa. Acel suflet, aşteptat şi dorit de sufletul Său, apăru dinspre Sihar. Era o femeie samarineancă, cu un vas de lut pe umăr, care venea să ia apă de la fântâna din care Iisus îşi făcuse acum amvon de predicare a înaltelor Sale învăţături. Cu siguranţă, setea ei era chinuitoare, dar de ar fi fost numai setea trupului… Venea la fântână nu numai cu un vas gol, ci şi cu o inimă goală. A avut astfel fericirea să se întoarcă la căminul ei cu inima plină de „darul lui Dumnezeu“ şi de „apa cea vie“. Aici, rezemat de ghizdurile fântânii, Mântuitorul i-adecoperit acestei femei necredincioase şi întregii Samarii păgâne taina mântuirii viitoare. Simbolismul întâlnirii deschide poarta universalităţii credinţei Mântuitorului.
Trecerea prin Samaria deschidea unei lumi blamate, ce se confrunta cu probleme vădite de imoralitate, un izvor la fel de preţios ca cel al lui Iacob – izvorul nesecat al vieţii spirituale, care curge din veşnicie şi se revarsă din nou către veşnicie. Drumul acesta al Domnului prin Samaria, ca de altfel toate drumurile Sale, a fost un drum rânduit de Providenţă. Obosind pe drumurile lumii, Iisus aducea o jertfă prin care se binecuvânta sufletul omenesc şi se dădeau forţe întăritoare puterilor morale ale vieţii. Era o osteneală sfântă, rodnică şi mântuitoare, căreia îi aducea bogată răsplătire: setea chinuitoare a femeii păgâne din Samaria.
Dialogul divinului învăţător cu această străină începe prin exprimarea unei dorinţe fireşti, spunând: „Dă-mi să beau“. Însă nici această simplă formulare nu putea ocoli realităţile timpului – impuritatea samarinenilor. De aceea se naşte “disputa” privitoare la crunta realitate a vitrgirii relațiilor fraților buni de altă dată.
Fameia samarineancă aminteşte de ineditul situaţiei create de neprevazuta și chiar necuvenita cerere a lui Iisus. Reafirmă, stereotipal, diferenţele de credinţă şi naţionalitate care impidicau orice comuniune, indiferent cât de acută ar fi fost pricina: „Tu eşti iudeu, iar eu samarineancă, şi noi n-avem nici un amestec“. Iisus aștepta acest răspuns din dorința de a-l înălța. De aici așează convorbirea pe făgașul celor mai înalte preocupări spirituale. Însă interlocutoarea, la debutul întâlnirii, se arăta prea puțin aplecată spre cele spirituale. Ea părea că nu cunoștea nimic despre darul lui Dumnezeu, nu ştia cine poate să împărtăşească acest dar şi nici nu vedea în momentul acela oportunitatea să-l ceară. Venise acolo pentru a se îndestula fizic. Când vorbea se gândea la lucruri pur omenești.
Iisus continuă acest dialog ce se înfiripase spunând: „dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice: dă-Mi să beau!, tu a-i fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat apa cea vie“. Dar femeia răspunse: „fântâna este adâncă, … n-ai ciutură, … de unde dar poţi avea apa cea vie pe care vrei să mi-o dăruieşti?“… Iisus o linişteşte şi-i spune: „Tot cel ce va bea din apa aceasta a fântânii, iarăşi va înseta, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, acela nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da se va preface într-însul în izvor de apă care curge spre viaţa veşnică“. Femeia părea, însă, că n-a înţeles. Ea se gândea la grija ce-o avea în fiecare zi, de a căra apă. Dacă ar putea scăpa de acest chin zilnic, ar fi bine… De aceea, zise: „Doamne, dă-mi apa aceasta, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot apă“. Aceste cuvinte semănă cu modul utilitarist şi chiar comod în care gândim în căutarea unor soluţii la rezolvarea problemelor noastre umane. De fapt, adesea, Mântuitorul era considerat de omul înfundat în “patimile dezmierdării” ca o soluție pentru o viață mai comodă. Jertfa trebuie să vină mereu de la celălat, de la altul, de la Iisus, dar nu de la fiecare în parte. Cananeanca a gândit la fel…Așa au gândit și unii dintre cei care au participat la minunea înmulțirii pâinilor, apostolii care se luptau pe posibilul privilegiu de a sta în dreapta și stânga tronului în viitoarea împărăție la care visau omenește, așa spera și poprul evreu ca Mesia să fie lutător cu sabia împotriva romanilor, scutindu-I pe ei de sacrificii și teamă…iar exemplele pot continua
Nici noi astăzi nu gândim altfel. E chiar mai grav. Ne vindem libertatea pentru un strop de comoditate promisă. “Delegăm” orice drept, numai să se nu ne jertfim, să nu depunem efort, să ne vină totul cât mai ușor, ignorând faptul că inclusive darurile material primite sunt rezeultatul eforturilor proprii. Lumea aceasta nu este a gratuităților și ofertelor, ci a implicării și străduinței.
Femeia a gândit la fel, a luat doar aspectul fizic al lucrurilor, aspectul favorabi unei vieți mai ușoare. Iisus, însă, nu a consimţit. El venise în lume să le amintească oamenilor că nu sunt doar trupuri. A venit să reînvioreze simţul unor mari datorii şi răspunderi… Iar acum, prin glasul acestei femei, i se cerea sa-l scutească pe om de orice efort…lucru potrivnic misunii de om. Se vedea limpede că samarineanca suferea de o atrofie spirituală. În tot timpul convorbirii ea n-a dat nici un semn că a înţeles Cine îi este interlocutor cu toate că Mântuitorul dorea să-i ofere mai mult decât potolirea setei trupeşti. Dorea să-i trezească setea spirituală, aşa cum Dumnezeu doreşte pentru noi toţi. Dorea să dea sens unei vieţi înfundate în lut.
Toate încercările lui Iisus de a îndrepta gândurile femeii samarinence spre problemele vieţii spirituale se loviseră de lipsa ei de permeabilitate spre cele din profunzime. Femeia samarineancă avea, aşadar, nevoie de o ciutură avântată adânc în sufletul ei, avea nevoie de o trezire profundă. De aceea, Mântuitorul îi aminteşte despre valurile interne pe care le-a înfruntat în trecutul ei: „ai avut cinci bărbaţi, zise Iisus, şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat“. Samarineanca realizează că are o întâlnire aparte. E cuprinsă brusc de o altă sete… Dorea acum să-şi lămurească unele nedumeriri religioase şi era sigură că i le va da Cel ce îi cunoştea tainele vieţii ei intime. De aceea întrebă: „unde se cade să ne închinăm, în acest munte, Garizim, sau la Ierusalim?“ Şi pe când Iisus o lămurea că Dumnezeu, Care este duh, caută închinători care să I se închine „cu duhul şi adevărul“, din străfundurile conştiinţei ei ţâşni vie şi categorică mărturisirea unui mare adevăr de credinţă: „ştiu, zise ea, că va veni Mesia şi Acela ne va spune toate“… „Eu sunt, zise Domnul, Eu sunt, Cel ce grăiesc cu tine“ (Ioan 4, 3-26).
Momentul a fost hotărâtor! Acum, în sufletul femeii, se făcuse lumină. Lăsându-şi vasul ei cu apă, uitând de sete, dădu fuga în cetate să vestească samarinenilor. Duhul a învins condiționările fizilogice. Cananeanaca a descoperit adevărata sete. Indiferent cât de adânc afunda ciutura viața ei tot aridă era. Acum lucurile s-au schimbat. Întîlnirea și dialogul i-a reașezat prioritățile vieții. Efectul!? A fost convertită la credinţă şi a devenit, de îndată, misionară printre ai ei. Iar Domnul Hristos, cum mărturiseşte Evanghelia, a rămas în Sihar două zile, ca să culeagă suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu… Ciutura a fost a devenit izvor. Deșertul a devenit oază. Sufletele au înverzit în lutul arid al trupurilor din Sihar.
Mântuitorul nu purtat acel dialog doar pentru atunci. La dialog, lângă ghizdurile vieții, este așteptat omul mereu. Însă, prins în vârtejurile vieţii, uită visurile, uită idealurile, uită cerul şi, biciuit de patimi, de griji „contingente“ şi de nevoi „stringente“, se lasă mânat de soartă, alunecând pe povârnişul atâtor zădărnicii care îl strivesc şi-i sluţesc viaţa în ce are ea mai spornic şi mai trainic. De fapt, de multe ori omul uită să mai dialoghze. Poartă un infinit monolog lipsit de consistență. Spusele celuilalt sunt doar zgomotul de fundal în care-și așează propriile vorbe, pentru a zvârli cu ele de cele mai multe ori fără rațiune; aceasta în situații fericite, în celelalte…pretinsul dialog interuman este doar un zgomot plin de interjecții și abjecții, care sună precum mișcarea unei cete de hăitași. Ne mai practicând dialogul real omul se înstrăinează de ceilați și de el. Pe drumurile vieţii își ostenește sufletul fără glorie şi fără câştig personal real… Uneori această rătăcire se termină cu folos dacă în cele din urmă are loc întâlnirea de la fânta biblică. Aici este așteptat și alinat după rătăciri, dezamăgiri, zădărnicii…ca să soarbă din apa cea vie. Sufletul nostru simte nevoia mângâierii şi alinării care să-l ajute să fie una cu veşnicia din care face parte. Neliniștea îl cuprinde adesea şi el tânjeşte spre Dumnezeu, dar noi îl ducem, de multe ori, pe alte drumuri. Indiferent cât de adânc și-ar ascunde pânza freatică a sufletului său, omul poate găsi sensul integral al vieții sale.
Acest sentiment profund l-a trăit femeia samarineancă şi-l trăiesc toţi cei ce-L caută pe Dumnezeu, indiferent de stare și statut, de eticheta publică sau context. Iisus, stând de vorbă cu o femeie necredincioasă şi de alt neam, la fântâna lui Iacob, a arătat lipsa de temei în fața lui Dumnezeu a separatismul confesional şi naţionalismul şovin, a mândriilor finaciare și privilegiilor sociale, etc. În fața lui Dumnezeu toți suntem egali, Mântuitorul statornicind principiul iubirii universale. Preţuia, desigur, rânduielile religioase şi morale hotărâte de bătrânii poporului iudeu, abilitățile personale ale făuritorilor de bunuri, identitatea fiecăreuia, dar a dorit să zidească în conştiinţa omenirii o unitate de credinţă şi de viaţă şi să creeze astfel o definitivă şi permanentă armonie spirituală, ca să nu mai fie, cum se exprimă marele Apostol Pavel, „nici iudeu, nici elin, nici rob, nici liber, ci toţi să fie una în Iisus Hristos“ (Galateni 3, 28). Cei care iși satură setea din aceiași apă nu pot fi victimile urei, dezbinării, izolării, autosuficienței, cinismului, aroganței, egoismului…
Şi astfel, Mântuitorul Iisus Hristos a dat sens unei lumi însetate şi a pus iubirea la baza oricărei relaţii sociale. A întemeiat „închinarea în duh şi adevăr“.