
Mănușile de lână – o povestioară ca de Pateric
După cum știți, am lucrat cu câțiva ierarhi, iar cea mai îndelungată perioadă am lucrat la Centrul Episcopal, în vremea Preasfințitului Antonie și a Preasfințitului Epifanie.
Nu este un secret că, în domeniul nostru, atenția acordată șefului nu este întotdeauna sinceră. În general, aceasta este interesată și, nu de puține ori, aducătoare de beneficii. Nici lauda ierarhului nu este lăsată să curgă cu zgârcenie, ceea ce, evident, nu înseamnă că este întotdeauna credibilă.
Îmi amintesc de Înaltpreasfințitul Antonie Plămădeală, care a ascultat o dată o laudă excesivă în public. O laudă, de altfel, meritată, deoarece făcea referire la calitățile sale culturale. A răspuns simplu la cele auzite: „Vă mulțumesc! Sunt onorat să aud toate câte s-au spus! Acum rămâne totuși să-l rog pe bunul Dumnezeu să-mi dea înțelepciunea de a distinge ceea ce este adevărat și ceea ce nu este, pentru a putea progresa.”
De la această zicere cu nuanțe academice, am să trec la istoria mănușilor de lână. Eram în a doua zi de Crăciun la Mera, împreună cu Preasfințitul Epifanie. Îl însoțeam mai mereu, pentru că eram consilier economic și se construia mult, iar dânsului îi plăcea să meargă întotdeauna însoțit de consilierul de sector, pentru a evalua împreună situația pe teren. E drept, mergeam cel mai des cu dânsul și pentru că la parohie slujeam cu Paul, fiul meu, și știam că totul mergea bine.
Eram foarte grijuliu cu aceste vizite. Le pregăteam minuțios. Anterior, mergeam de câteva ori în fiecare loc pentru a mă asigura că totul este în regulă. Evident, făceam și un pic de regie. Fiecare știa când să facă un pas în față cu flori, daruri simbolice, pâine și sare etc.
Am ajuns la Mera. Totul a decurs așa cum era planificat. Multe plecăciuni, multe urări, multe sărutări de mână, multe flori pe care le primea și le dădea șoferului să le pună în mașină.
După toate acestea, o bătrână i-a ieșit în față. Nu făcea parte din scenariul de primire, dar nici nu putea fi ignorată.
– Preasfințite, vreau să vă dăruiesc o pereche de mănuși de lână ca să vă țină cald. Sunt lucrate de mine.
Le-a luat cu încântare. Îi pasionau lucrurile de genul acesta. Probabil îi aminteau de copilărie. Așadar, a lăsat cârja și crucea și le-a luat, străduindu-se să le bage în buzunar.
– Părinte Iulian, primirea a fost frumoasă, mi-a plăcut tot ce s-a oferit. Doar că femeia aceasta a fost și sinceră…
Iulian Negoiță
Într-adevăr, cred ca orice om prin firea lui,când ajunge ierarhic pe o treapta superioara îi place să fie lăudat,adorat.
Numai ca unii o fac din interes și atunci mint,iar alții sunt sinceri.Ce e mai rău este ca lauda mincinoasa întotdeauna este „imbracata”mai frumos.
E o povestioara de care trebuie să ținem seama,s-o păstrăm în memorie și s-o spunem copiilor și nepoților noștrii ca un îndreptar în educația lor. În felul acesta îi învățăm să aprecieze modestia,simplitatea și cât mai puțin lauda și trufia!