Melancolii bibliofile

Din tinerețe îmi propun să fac ordinea din bibliotecă. Știți cum este la tinerețe, ești mereu grăbit, mereu amâni, iar relația cu biblioteca este una unilaterală. Biblioteca suportă să iei și să nu le mai așezi în același loc. Doar soția, exasperată din cauza aspectului de șantier perpetuu, mai așeza cărțile, pentru a slava aparențele în fața eventualilor musafiri. În fapt, nici măcar de musafiri nu prea am avut timp …

Ei bine, ajuns la pensia deplină nu am mai avut scuză și m-am apucat să fac ceva ordine prin cărțile rămase. O parte s-au constituit în primul fond de carte al bibliotecii pe care am înființat-o la Biserica Sfântul Apostol Andrei, o altă parte am dus-0 la Editura Omega și câteva exemplare au ajuns la Colegiul Paulescu.

Colecția Glasul Adevărului părea cea mai puțin dorită. La Biserică erau deja destule, Colegiul nu avea legătură cu profilul revistei, așa că a rămas acasă. Exemplare grele, lucrate pe hârtie de bună calitate. M-am gândit inițial că ar trebuie să le duc de acasă, din motive de spațiu. De Îndrumătorul Bisericesc m-am ocupat direct și netul mă dă ca editor, motiv pentru care le-am păstrat,  dar să păstrez și revista Glasul Adevărului …

Ne fiind așezate în ordine cronologică, mi-a picat în mână prima dată un număr din aprilie – iunie 2005. L-am deschis și am rămas ceva timp la el. O istorie pe care am trăită-o dar nu am realizat că e cu adevărat istorie. Da, o istorie la scară mică, însă totuși o istorie în imaginii și text. La vremea respectivă Glasul Adevărului nu încăpea prea bine nici în concepția mea financiară. Eram consilier economic și simțeam că preoții care se plâng că le băgăm pe gât – scuzați-mi expresia, dar exact așa eram acuzați – vin bisericesc și cărți, aveau oarece noimă. Unii dintre preoți nu uitau să informeze tot satul despre livrarea celor două produse către parohii, pentru a recupera de acolo ceea ce ei considerau că este pagubă. Acum însă, constat că deși părea  scump și au rămas exemplare  puține, revista având o circulație redusă, reprezintă totuși un adevărat buletin istoric.

Vinul meu îl beau toți, pe când revista ta …îi spuneam părintelui Costică Panaite. Vinul s-a dus, scrisul a rămas, ar putea să-mi răspundă acum…

Ordinea în bibliotecă s-a terminat azi cu răsfoirea melancolică a numărului din 2005. Imagini multe, texte bune și o copertă peste care poți aplica cercuri peste chipuri, pentru a ajuta la identificarea celor care mutați în lumea amintirilor, deloc puțini …

Astăzi nu ar mai putea apărea într-o reconstituire fotografică: IPS Epifanie, părintele Nicolae Popescu, Părintele Paisie Fantaziu, părintele Manea Cristișor, părintele Iona Dumitran, părintele Leon Cristian, părintele Mihalache Tudor, părintele Aurel Dragomirescu, părintele Mihai Năstase …

Nu mai zic de faptul că nici pe unii dintre cei vii nu-i mai recunoști cu foarte mare ușurință. A nins mult în ultimii 15 ani.

Fotografia de grup este făcută în ziua de Paști. Era o tradiție veche ca după Slujba Învierii să ciocnesc un ou roșu cu membrii comunității parohiale. Am fost preot la Gârlași, iar în sărbărie era o adevărată sărbătoare culinară, după slujbă. Erau gospodari. Ei hrăneau tot Buzăul și le plăcea să aducă la Biserică din ceea ce aveau.  Am luat tradiția și la Micro 14. Mai săracă, având în vedere că este cartier de blocuri, dar la fel de frumoasă. Tradiția aceasta s-a întins și la … Centru. Eram obosiți, dar o respectam. Fotografia de pe coperta a IV -a Glasului Adevărului este făcută după ce am ciocnit un ou roșu în Sala Brâncovenească a Palatului Episcopal. Câtă valoare istorică are imagina, decide timpul. Pentru mine, cel care a trăit momentele, este istorie.