
Negoiță, la tine când vine tactul?
Nu știu dacă vă mai amintiți, cei de vârsta mea, cum era după anii ’60, dar satele se goleau de tineri care își luau drumul către școlile de meserii sau liceele industriale. Nu era chip altfel. Industria începuse să se dezvolte, apăreau fabrici, pământul era luat la CAP, iar perspectiva de a trăi mai bine și mai confortabil la oraș devenise atractivă. Înainte de aceste vremuri, plecau tinerii la meserie, însă ajungeau la școală doar cei în care părinții investeau bani și încredere, iar acești educabili chiar erau dornici de școală.
Atunci, însă, era o adevărată fugă de la sat. De voie, mai mult sau mai puțin de voie, se urcau în căruțe și plecau să-și caute viitorul, care părea a nu mai fi acolo unde te-ai născut, unde puteai ține ogorul cu părinții, ci la orașele care se dezvoltau.
Eu, împreună cu ai mei, urmând o râvnă veche de familie, am hotărât să merg la Seminar, la Seminarul Teologic de la Buzău. Tatăl meu, om hotărât și încăpățânat, îndrăgostit de pământ și de satul lui, nu voia să treacă la CAP. Nu voia să-și vadă animalele hăcuite de alții și pământul lucrat de oameni care nu aveau chef de muncă. Dar, ca să mergi la Seminar, să fii primit, trebuia să aduci o hârtie de la autorități că familia nu se opune reformei agrare. Atunci, plină de înțelepciune, mamaia Steliana, mama mamei mele, le-a făcut pe plac celor care puseseră mâna pe putere.
Ea a cedat în fața CAP-ului, căci putea, fiindcă parte din ce avea familia provenea de la ea, însă noi, familia, nu am cedat. Când au auzit că merg la Seminar, au început să vină la tata să încerce să-l convingă că facem o alegere proastă. „Păcat de băiat, că se va pierde. Să meargă la un liceu, undeva în industrie, că școala de popi se va desființa și va rămâne pe drumuri”, ne-au transmis de la școală.
Dar ai mei nu au cedat. Cu greu, mi-au făcut un palton și mi-au asigurat cele necesare. M-au dus la domnul Fănel Stănescu, fiul părintelui Macovei, absolvent de Seminar, de Teologie, dar și de Conservator – tradiție veche în familie – care m-a meditat la muzică, unde nu excelam.
Au înjugat boii de seara și am plecat din Blăjani, direct spre Potoceni, pe unde era drumul atunci. De obicei, dimineața, când se lumina de ziuă, căruța era oprită, boii dejugați, adăpați și hrăniți, iar noi făceam mămăligă, la răsăritul soarelui.
Mai era și mersul pe jos o soluție, însă seminariști înghețați pe drum, chiar de la noi din sat, au mai fost. Mersul pe jos era dificil; nu puteai duce bagajele. În plus, oamenii de la noi profitau de târgul de la Obor și mai câștigau bani din ceea ce aveau, în special din vin și țuică. Cu mine în căruță, tata l-a luat și pe vărul Nicolae, dar acesta a sărit și s-a întors acasă.
Am ajuns. Am dat examen. Am fost admis. Toamna m-am întors. Școala am făcut-o cu susținere de acasă, pentru că Seminarul nu era finanțat de stat așa cum erau alte școli.
Nu eram noi mari boieri, însă viața în internat a presupus o adaptare la mulțime și o renunțare la libertatea pe care o aveam acasă. Adaptarea a fost grea, iar obișnuirea cu glumele proaste – precum umplerea pantofilor cu apă iarna – nu mi-a plăcut niciodată. Chibițeala și flecăreala de internat, uneori cu apucături de cazarmă disciplinară, nu erau pe placul meu. Nu eram foarte fericit, îmi era dor de casă și nu dormeam bine, motiv pentru care, la ora de muzică, am ațipit. Părintele Arhidiacon Ștefan Pruteanu, profesorul de muzică, la fel de talentat ca părintele Mihalache Tudor, m-a strigat:
– Negoiță, la tine când vine tactul?
Eu, ușor buimac, m-am ridicat și am răspuns:
– Sărut mâna, părinte profesor! Săptămâna viitoare…
Amuzamentul colegilor a fost general, pentru că nu era vorba de tata, ci de tactul muzical, fiindcă eram la muzică liniară. Nu știu dacă umorul stârnit de răspuns a fost stârnit de inocența reacției mele, sau de … plăcuța de la poarta casei de pe N. Bălăcescu a profesorului pe care ar fi scris … nu intrați cu mâna goală. câine rău! însă omonimia aceasta mă face să zâmbesc și astăzi.
A fost ca într-o poveste pe care am auzit-o mai târziu. Protagoniști: un preot și un profesor universitar retras din activitate. Profesorul a adormit într-o strană dintr-o biserică bucureșteană. „Scoală-te, cel ce dormi, Hristos te va lumina!”, i-a spus părintele. Iar profesorul, la miruit, s-a plâns:
– Părinte, de ce m-ai făcut de râs în fața altora și le-ai spus că dorm…