Nu doar ziduri, ci suflete

Am învățat, în toți anii de slujire, că zidirea unei biserici nu e treabă doar de macarale și nici măcar de bani. E o lucrare de suflete. E despre cum aduni oameni în jurul unei nădejdi, cum îi faci să se simtă acasă într-un loc care, inițial, nu înseamnă nimic pentru ei – dar care, cu timp, rugăciune și dăruire, devine o parte din ei.

Ce se poate rezolva cu bani nu e, de fapt, o problemă – e doar o cheltuială. Provocarea reală este alta: să clădești o comunitate. Să fii cu adevărat păstor pentru oamenii tăi. Să înveți să-i asculți, să le porți durerile, să-i iubești și să-i ajuți să se apropie unii de alții. Zidurile, oricât de frumoase, rămân reci dacă nu vibrează de prezența unei comunități vii.

Am avut, cu darul lui Dumnezeu, multe realizări în viață – în familie, dar și în activitatea mea în cadrul Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, unde am fost ani la rând consilier economic. Am coordonat restaurarea a numeroase biserici și am avut bucuria de a contribui la lucrările de la Catedrala Arhiepiscopală. Dar, dintre toate, lucrarea care simt că mă definește cel mai profund este formarea comunității parohiale de la Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Buzău.

Acolo, în cartierul Micro 14, pe un teren viran, în 1990, am pus piatra de temelie pentru o biserică ce avea să fie mai mult decât o clădire. Am dat tot ce am putut – pricepere, experiență, suflet. Mi-am dorit ca această biserică să fie o familie duhovnicească pentru toți cei care căutau sprijin, rost, încredere.

Biserica a fost ridicată pe două niveluri – o noutate la vremea aceea în Buzău – cu paraclisul „Izvorul Tămăduirii” la demisol și biserica mare cu hramul „Sfântul Apostol Andrei” la nivelul superior. Dar mai presus de arhitectura inovatoare, mai importantă mi-a fost întotdeauna viața dinăuntru: slujbele, oamenii, tinerii, copiii, bătrânii care veneau, rămâneau, creșteau împreună.

 Am plecat cu inima plină pentru că știam că ceea ce am construit nu e doar o biserică, ci o comunitate vie.  Asta simt. că e adevărata zidire – nu de piatră, ci de suflete.