
O negociere … eșuată
Am de aproape cincizeci de ani un jurnal pe care-l completez cu regularitate. E o descărcare a istoriei personale, însă, cum este firesc, abundă de personaje, date, cifre, fapte, descrieri.
Le-am dat sarcină nepoților mei să-l publice. Nu copiilor, ci nepoților, pentru că eu nu am reușit să public jurnalul tatălui meu. Cred că va fi interesant, peste timp, să fie citite pagini despre oamenii și vremurile pe care le-am traversat. Fără a avea talentul și expunerea unui Argetoianu, am mitizat și demitizat personaje. O atitudine plină de subiectivism, însă și o formă de recunoștință pentru mulți dintre cei cu care am lucrat, oameni care, mie, un copil venit de la țară, fără harisme speciale, mi-au dat șansa să văd lumea în care am trăit de la un anumit nivel.
După aproape două săptămâni dedicate celor două nepoate ale mele, Anais și Mariz, am revenit în Buzău și, după un vechi obicei, am citit presa religioasă și laică. Am găsit un articol în presa electronică despre o controversă legată de finanțarea Clubului de Fotbal Gloria.
Mi-am amintit despre o filă de jurnal scrisă în timpul comunismului.
Plecase Înaltul Antonie și venise Preasfințitul Epifanie. După instalare, l-au vizitat autoritățile centrale, dar și-au făcut drum la Palat și autoritățile locale. De la Nicu Ceaușescu – probabil unul dintre cei mai manierați vizitatori – la Acarul Păun, toți veneau cu pretenția să fie primiți.
Preasfințitul Epifanie era însă ușor alergic la tovarăși. Cumva, o atitudine similară am văzut în viața religioasă la Arhiepiscopul Bartolomeu Anania, sau, ca atitudine, la președintele Traian Băsescu. Era destul de abrupt în relațiile directe, iar după Revoluție, îi critica la scenă deschisă chiar pe cei prezenți, veniți pe la diferite slujbe să vadă lumea.
Tovarășii nu erau evlavioși ca cei de azi. Aveau un fel de beție a puterii pe care încercau să și-o manifeste în fața Ierarhului. Căutau un soi de… colocvialitate pe care Episcopul Epifanie nu o agrea. Pe scurt: nu-i înghițea și, pe cât posibil, îi evita.
Însă, la începuturi, a vrut să știe cu cine are de furcă. Și i-a primit.
Îmi amintesc că a venit un tovarăș, destul de sus pus, stăpân peste decizii importante, dar și foarte plin de păcate. Nu-i dau numele pentru că este tatăl… fiului său, astăzi politician de vază, pe care de altfel îl simpatizez pentru buna cunoaștere a limbii române.
Eram secretar eparhial și eram foarte atent cu protocolul și cu încercarea de a pregăti vizita, astfel încât ierarhul să fie prevenit asupra oricărei situații. Eram mai vechi pe aici și știam doleanțele și metehnele multora.
Personajul – al cărui nume rămâne în jurnal – a venit pregătit să bea un whisky cu Ierarhul. Îi știam cu toții tabieturile, însă ierarhul l-a așteptat cu o țuică:
– Sunt român, domnule, beau țuică, nu whisky, i-a răspuns cu un soi de ironie.
– Am venit la dumneavoastră ca să vă rog ceva. Preasfințitul Antim, predecesorul, dădea 50.000 la fotbal. Am venit să reluăm obiceiul. Antonie era altfel.
Episcopul știa pentru ce venise, pentru că, un om de foarte bună calitate, domnul Nicolae Vasilescu, directorul de la Drumuri și Poduri, cu care eram prieten, mă informase deja care era scopul vizitei.
– Eu dau 100.000! a zis Episcopul.
– 100.000?! Minunat! Ne înțelegem bine!
– Sigur, banii sunt pregătiți! Însă, trebuie să purtăm o negociere.
– O negociere? Ce negociere?
– Aveți aici o listă cu obiectivele istorice pentru care doresc autorizații de reparații. Cum dumneavoastră sunteți pasionat de fotbal, eu sunt pasionat de istorie. Facem treaba?
A luat lista, a aruncat un ochi, s-a întristat… Barbu, Brazi…
– Eu nu pot să fac asta! E complicat! Trebuie acceptul Ministerului Culturii! Nu pot… Dar dumneavoastră le puteți repara fără autorizație. Vă ținem noi spatele!
– Nu puteți? Eu nu încalc legea! Nu puteți, jucați fotbal fără banii de la noi!
S-a ridicat ferm, iar interlocutorul a plecat atât de buimac, încât a încurcat ușa de la intrare cu una de interior.
Și așa s-a încheiat ultima solicitare pentru finanțarea fotbalului la Episcopia Buzăului!