O scurta vizita la Mânăstirea Rogozu

După oficierea Sfintei Liturghii la Biserica Sfântul Apostol Andrei din Buzău, am plecat într-o vizită rapidă la Rogozu. Sunt 10 ani de când nu mai sunt consilier economic la Arhiepiscopia Buzăului și simțeam nevoia să revăd locuri pe care le vizitam adesea, în munca de de teren destul de intensă pe care o făceam.

Mănăstirea Rogozu a reprezentat un loc aparte în itinerariile mele. A avut mereu un pitoresc al ei, dar și o formă  proprie de rezistență în timpul regimului comunist.

Loc de rugăciune vechi, întemeiat pe vremea domnitorului Matei Basarab, în anul 1647, mănăstirea a trecut prin perioada ei isihastă, animată de Sfântul Paisie Velicicovschi. S-a numit atunci Schitul Poiana Rusului.

Abia din 1820 s-a numit Rogozu, după ce, a fost refăcută de familia boierească Robescu. Fusese arsă în timpul ciumei de la 1812. Din schitul inițial de călugări a mai rămas doar hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Acest schit frumos a trăit emoții și în vremea comuniștilor. Pădurile s-au tăiat și au venit aproape de gura de schitului terenurile agricole. Nefiind foarte aproape de sat, a existat tentația acaparării caselor – chilii de către oficialitățile din Slobozia Bradului. Și-ar fi dorit să le le transforme în spații laice, fie pentru muncitorii care exploatau lemnul, fie în tabără, așa cum s-a întâmplat la Lepșa, tot în Vrancea.

Așa cum spuneam, locul așezării mănăstirii este pitoresc. Sfântul Cuvios Paisie nu l-a ales întâmplător. Seamănă cu Poiana Mărului. Forma așezării este tot de căuș, iar pădurea de foioase  este la fel de frumoasă. Doar gradul de accesibilitate diferă.

Nu știu de ce, dar de fiecare dată când am parcurs drumul spre Rogozu am revăzut scene din Pelerinul Rus. Casele de altă dată, dealurile, drumul șerpuit, nici prea greu, dar nici prea ușor, așteptarea ca la capătul drumului să apară porțile mănăstirii, te fac să te simți cel puțin un pelerin oarecare, dacă nu chiar unul de roman.

Spuneam că acest loc frumos căzuse sub privirea comuniștilor care o doreau, iar Biserica, conform legislației în vigoare, nu prea avea argumente să se eschiveze. Decretul 410 din 1959 a desființat mănăstirea.

Prudent, dar cu o administrație eparhială perspicace, Preasfințitul Antim Angelescu, a transformat Mănăstirea Rogozu în casă de odihnă a personalului clerical.

În felul acesta a rămas practic mănăstire. A existat o stareță, o gospodărie, câteva maici, un muzeu, o casă arhierească unde arhiereii au stat să lucreze; și o tradiție a slujbelor.  O vreme Preasfințitul Epifanie chiar s-a retras aici. Lucra la cartea Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, pe care ar fi dorit-o a fi o lucrare de doctorat. A locuit în impunătoarea casă arhierească de la Rogozu mai bine de două luni și tot aici am ținut Permanențe ( Consilii de Administrație, în limbaj laic) în decursul anilor.

Se știe faptul că o mănăstirea fără duhovnic este asemenea unui stup fără matcă. Aici nu a fost un duhovnic pe vremea comunismului, însă, noi, cei care lucram la Centrul Eparhial, eram delegați să slujim pe rând la marile sărbători.

Îmi amintesc cum într-o perioadă pascală am fost trimis să slujesc și s-a alăturat și familia părintelui Nicolae Popescu, pe atunci inspector eparhial. În prima seară, ore bune am reașezat chilia tip casă țărănească în care stăteam. Erau case modeste, care în spate se terminau cu mici poienițe pline de flori și fructe, la capătul cărora, dincolo de gardul mănăstirii și de drum, începea pădurea.

Îmi era dor de acele zile și am plecat spre Rogozu. Satele de altă dată nu mai sunt. Cel puțin Slobozia Bradului nu mai seamănă cu nimic din ceea ce era cândva.

Pe drum revedeam chipul ospitalier și ușor afectat de o tensiune arterială permanentă al  maicii Melania, dar și al părintelui Paulin Leca. De la moarte la viață se numea, parcă, cea mai cunoscută scriere a părintelui Paulin, care și-a petrecut ultimii patru ani din viață la Rogozu.

Așa a fost și ceea ce am găsit la Rogozu, de la moarte la viață! Nu a fost chiar moarte în vremea comunismului. Doar o trecere prin purgatoriul istoriei. Astăzi însă este viață acolo. Mănăstirea arată bine. Totul este schimbat. Biserica este restaurată și frumos împodobită. Paraclisul. construit prin 2006, dacă nu mă înșel, este în renovare. Curățenia este exemplară, iar chipul ospitalității s-a păstrat, fiind acum întrupat în maica stareță Serafima Pricop.

Nu am făcut fotografii cu ocazia cestei vizite, însă îmi permit să folosesc imagini după pagina oficială a Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, arhiepiscopiabzvn.ro.

Am parcurs patru etape istorice la Episcopia Buzăului. Actuala, a Preasfințitului Ciprian, și-a pus amprenta extraordinar peste Mănăstirea Rogozu. Mănăstirea aceasta a fost ca un text brut, peste care o mână măiastră l-a transformat în artă. Axios pentru osteneală și răgaz pelerinilor pentru vizitare!