Privind amintirile din jurnal – Catedrala Națională și anii unei mari lucrări

Privind astăzi înapoi, printre filele jurnalului meu, regăsesc pagini care poartă mirosul șantierului, ecoul rugăciunilor și ritmul pașilor grăbiți ai unei vremi în care se zideau biserici cum nu se întâmplase niciodată în istorie.

Am vizitat pentru prima dată Catedrala Națională a Mântuirii Neamului pe vremea când Preafericitul Părinte Daniel era episcop locțiitor al Buzăului, iar eu aveam ascultarea de consilier economic al Arhiepiscopiei. Era perioada în care, la București, visul unei catedrale naționale prindea formă între planșete, macarale și rugăciune,

Îl cunoșteam pe Patriarhul Daniel încă din anii profesoratului său în Elveția. Mi-a rămas în minte echilibrul lui desăvârșit, rigoarea de gândire și spiritul ordonat. Era un teolog cu minte de constructor — un om care știa că temelia se sapă adânc și se toarnă încet, dar sigur. În tot ce făcea, se simțea precizia omului occidental și duhul iscoditor al monahului răsăritean.

Verile acelea le petreceam adesea alături de Înaltpreasfințitul Epifanie la Schitul Sfânta Ana din Techirghiol, locul liniștirii, dar și al întâlnirilor cu Preafericitul Părinte Teoctist. Cei doi ierarhi erau legați printr-o prietenie adâncă, întemeiată pe asemănări de viață: amândoi proveneau din familii simple din Moldova, amândoi urcaseră treaptă cu treaptă în monahism și slujire. Aceeași modestie, aceeași rânduială, același fel de a privi lumea.

În acei ani, se vorbea că Epifanie ar fi putut ajunge Mitropolit al Moldovei. Istoria, însă, a ales alt drum: scaunul de la Iași avea să fie ocupat de cel care, peste puțin timp, urma să fie Patriarhul Daniel. Iar el, din acel loc, a început să construiască nu doar ziduri, ci o viziune: Catedrala Mântuirii Neamului, visul de peste un secol al românilor credincioși.

În jurnalul meu este o filă aparte: sfințirea Catedralei Arhiepiscopale din Buzău, în anul 2012. Eparhia era ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar PS Epifanie primea demnitatea de Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei. Am trăit acele zile cu intensitate maximă, pentru că lucram la finalizarea construcției chiar sub ochii arhiereului.

Aveam deja experiența construirii Bisericii Sfântul Andrei din Buzău, un proiect care m-a învățat răbdarea etapelor, măsura lucrurilor și respectul pentru timpul construcției. Însă Înaltpreasfințitul Epifanie era un om grăbit de zel, cu o energie care nu suporta amânări. Într-o zi, i-am spus, zâmbind:

„O femeie naște un copil în nouă luni; nouă femei nu pot naște copilul într-o lună.”

A râs din inimă, și de atunci am lucrat metodic, fără scurtături, dar cu determinare. Presiunea era însă uriașă. Îmi amintesc cum, în acel an, am avut primul puseu de tensiune – primul semn că efortul, oricât de sfânt, are nevoie de măsură. A fost, fără să știu atunci, primul meu contact cu lumea medicală.

Astăzi, mulțumesc lui Dumnezeu că tensiunea mea este 12 cu 8, semn că pacea, timpul și credința reașază totul în rânduială. Privesc în urmă fără neliniște, cu împăcare și recunoștință.

Am fost prezent la clipa solemnă în care Patriarhul Daniel i-a oferit simbolurile treptei arhierești lui Epifanie Norocel. Țineam acele însemne în mâini și simțeam greutatea lor simbolică. Era o clipă de cumpănă între trecut și viitor, între două epoci ale Bisericii buzoiene.

Am urmărit cu interes evoluția Catedralei Naționale, atât prin vizite, cât și prin articolele din ziarul „Lumina”, pe care îl citesc de la primul număr. Fiecare imagine, fiecare etapă îmi amintea de acea zi petrecută pe platoul Catedralei, când totul era doar început.

Astăzi, privind la Catedrala Mântuirii Neamului, știu că ea este opera de vârf a Patriarhului Daniel – un proiect născut din inteligență strategică, viziune și o voință neclintită. Doar o personalitate cu însușiri intelectuale și administrative excepționale putea duce la bun sfârșit un asemenea ideal.

Catedrala este mai mult decât o construcție: este o sinteză între rugăciune și rigoare, între spirit și structură, între credință și neam. Ea poartă semnătura unei generații și amprenta unui patriarh care a știut să transforme visul într-o realitate palpabilă.

Răsfoind aceste pagini din jurnal, realizez că anii aceia au fost nu doar ani de muncă, ci ani de formare. Că între zidurile de piatră s-a zidit și omul care sunt astăzi.
Și poate că, dincolo de toate, adevărata catedrală nu este cea care se ridică spre cer, ci cea care rămâne în inimile celor care au crezut, au lucrat și au suferit pentru ea.

Pr. Iulian Negoiță