Tipografia și Taina: Amintire despre Părintele Ioanichie Bălan

În vremurile de dinainte de 1990, când cenzura era literă de lege, iar duhul autenticității se străduia să nu piară, am trăit o vreme paradoxală: o epocă a interdicției, dar și una a curajului tăcut. Am fost responsabil cu tipăriturile la Episcopia Buzăului, iar din această postură am cunoscut oameni mari cu suflete ascunse sub mantia discreției și smereniei. Unul dintre acești oameni a fost Părintele Ioanichie Bălan.

Îl întâlneam într-un loc al contrastelor — la Departamentul Cultelor. Departe de mănăstire, aproape de ochiul vigilent al regimului, părintele era bucuros că lucrările lui, precum Patericul Românesc, Convorbiri duhovnicești sau Vetre de sihăstrie, fuseseră aprobate. În acea zi, a întrebat cu simplitate unde este Tipografia Arta Grafică. I-am spus că merg și eu într-acolo și am pornit împreună.

Tipografiile acelor vremuri nu aveau nimic din confortul sau tehnologia prezentului. Erau hale încinse, pline de zgomotul literelor de plumb, unde trupurile obosite ale muncitorilor se mișcau într-un dans greu, dar precis, cu mâinile negre de cerneală și ochii arși de oboseală. Noi, cu hainele noastre preoțești, ne simțeam și mai apăsați de căldură. Dar Părintele Ioanichie părea nevătămat de atmosfera grea. Avea buzunarele pline cu iconițe și cruciulițe, pe care le împărțea tăcut muncitorilor.

Aceasta a fost predica lui. Fără cuvinte. Doar o prezență. O binecuvântare.

Într-o epocă în care fiecare cuvânt trebuia măsurat, gesturile lui simple erau mai grăitoare decât orice cuvânt tipărit. A făcut din fiecare tipograf un colaborator tainic al cuvântului lui Dumnezeu. Le-a dăruit nu doar iconițe, ci și un sens: acela că munca lor, umilă și grea, devine parte dintr-un act sacru. A cerut o listă cu toți lucrătorii, pentru a fi pomeniți la Sfânta Proscomidie. Aceasta a fost o altă formă de tipar — nu cu plumb și hârtie, ci cu rugăciune și veșnicie.

Cuvintele părintelui, păstrate în amintire, revin cu o blândețe care tulbură: „Mai bine lăsați greșeli pentru smerenie”. Ce lecție profundă pentru o lume obsedată de perfecțiune! În acel sfat era o întreagă teologie a inimii smerite. Pentru Părintele Ioanichie, tipografia nu era doar un atelier, ci un altar. O pagină tipărită nu era doar o informație, ci o filă de mântuire.

Într-o societate ce părea lipsită de credință, am cunoscut tipografi credincioși, cărturari adevărați și ostenitori care își purtau crucea în liniște. Departe de ochii lumii, dar aproape de inima lui Dumnezeu.

Astăzi, când părintele nu mai este printre noi, îl purtăm în inimă cu nădejde și recunoștință. Nu a fost încă trecut în rândul sfinților de către Biserică, dar în conștiința celor care l-au cunoscut, el rămâne un chip al sfințeniei tăcute, o lumină blândă dintr-o vreme grea.

Părintele Ioanichie Bălan (1930–2007) a fost unul dintre cei mai iubiți duhovnici ai monahismului românesc contemporan. Călugăr la Mănăstirea Sihăstria și ucenic al Părintelui Cleopa Ilie, a fost un neobosit mărturisitor al valorilor duhovnicești, chiar și în timpul regimului comunist. A semnat lucrări fundamentale pentru spiritualitatea românească, printre care Patericul Românesc, Convorbiri duhovnicești, Vetre de sihăstrie, dar și monumentala colecție Viețile Sfinților. Prin scrisul său, a readus în conștiința publică figuri de sfinți români și duhovnici uitate de vreme. A trecut la Domnul în anul 2007, fiind înmormântat la Sihăstria, locul în care a trăit, a scris și s-a rugat.

Chipul său senin, cuvântul blând și smerenia adâncă rămân vii în amintirea celor care l-au cunoscut. Iar pentru noi, cei care l-am însoțit chiar și pentru o clipă în misiunea tiparului, rămâne o icoană a discreției sfințitoare.

Iulian Negoiță