Un cuvânt spre pomenirea consilierului nostru parohial Vasile Enache (1934–2026)
A fost cel mai vârstnic consilier al Bisericii „Sfântul Apostol Andrei”. Onorific acum, dar în sufletul nostru rămâne omul care ne-a fost mereu aproape.
Astăzi, împreună cu părintele Paul, l-am prohodit în capela Învierea lui Lazăr, din cimitirul Sf. Apostol Andrei din Buzău, pe Nea Vasile Enache, pe care Dumnezeu l-a chemat la El după o viață lungă, trăită în simplitate și statornicie. S-a născut la 23 noiembrie 1934, în Vadu Pașii, și a trecut la Domnul la 5 februarie 2026.
Oricâte am face în această viață, oricâte diplome am avea, oricâte investiții lumești am aduna, toate trec. Actele se dosariază, arhivele se pierd, iar peste ani nu mai știe nimeni de noi. De aceea spun mereu: cea mai mare investiție este investiția sufletească. Pentru că aceasta rămâne.
De fiecare dată când ieșim cu Sfintele Daruri la Sfânta Liturghie, rostim:
„Pomenește, Doamne, pe ctitorii și binefăcătorii acestui sfânt locaș.”
Și acești oameni sunt pomeniți nu o dată, ci mereu, atâta timp cât biserica va sta în picioare.
Vasile Enache a fost unul dintre acești oameni.
A fost un om simplu, vesel, glumeț, respectuos. Un om care nu se întreba dacă are sau nu mănuși, dacă e sau nu treaba lui. Dacă vedea gunoaie, le strângea. Dacă era dezordine, făcea ordine. Într-o vreme în care locul din jurul bisericii nu era parc, ci un maidan plin de sticle și nepăsare, el era acolo.
A fost printre primii oameni care au ajutat la lucrările bisericii. Nu erau mijloace moderne, nu era ușor, dar era bunăvoință. Și aceasta a contat.
Îl vedeam adesea când mergeam cu botezul. Urca și cobora scările blocului, îi anunța pe toți:
„Hai, vine părintele! Deschideți ușa! Nu plecați!”
Pentru unii părea ceva ridicol. Pentru noi era un ajutor. Pentru sufletul lui, era slujire.
La un moment dat, de sărbătoarea Înălțării Domnului, nu aveam scară să rupem crengi de tei. S-a urcat el în copac. Crengile erau fragile, a căzut, s-a lovit. Dar nu s-a supărat pe nimeni. Se ridica, saluta, mergea mai departe.
La un moment dat, a plecat la țară, hotărât să fie gospodar la … bătrânețe, ca mai toți pensionarii. Și-a luat capre, deși vârsta nu-l mai ajuta. I-am spus atunci că nu e ușor la anii lui. După câțiva ani, s-a întors și mi-a zis:
„Părinte, ați avut dreptate. Aproape 80 de ani și alergam după capre… le-am vândut și m-am întors.”
A știut să asculte. A știut să se întoarcă. Și a rămas aproape de biserică până la capăt.
Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la sfințirea lucrărilor Bisericii de Sus, de când Biserica „Sfântul Apostol Andrei” a început să funcționeze deplin. În toți acești ani, Vasile Enache a fost prezent. Nu a abandonat. Nu s-a retras. A rămas.
Numele lui este scris pe peretele bisericii, alături de ceilalți consilieri parohiali care au contribuit, la această lucrare care va dăinui. Nu contează cât a făcut fiecare. Contează că au fost. Și pentru că au fost, vor fi pomeniți.
Poate că Dumnezeu i-a dăruit viață lungă tocmai pentru această statornicie. Pentru că a fost alături de biserică. Pentru că a pus suflet.
Actele sunt acte. Hârtiile sunt hârtii.
Dar ceea ce se pomenește în numele Domnului rămâne pentru vecie, cât va fi și va sta această biserică.
De aceea nădăjduim că va auzi și el cuvântul:
„Bine, slugă bună și credincioasă. Peste puțin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău.”
Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească și să-i facă parte de veșnică pomenire!
Preot Iulian Negoiță