Unde poate sta părintele Vânătoru? După nume în pădure, nu?! Ei bine, e între copaci, dar nu stă! Face!

Există locuri pe care le traversezi.
Și există locuri care te traversează pe tine.
Crângul din Buzău a devenit, pentru mine, mai mult decât un parc. Este o prelungire a vieții mele cotidiene. Un spațiu în care nu doar merg, ci mă regăsesc. Unde pașii nu sunt grăbiți, ci așezați. Unde întâlnirile nu sunt programate, ci se întâmplă.
Ca preot pensionar, programul meu nu este gol. Este, paradoxal, plin. Plin de oameni, de chipuri cunoscute, de saluturi, de întrebări simple și răspunsuri mai adânci decât par. În Micro 14, între aleile crângului, viața curge altfel. Mai aproape.
Dar, în această lume aparent liniștită, există un loc care pulsează de muncă și de sens.
Banca de Resurse Genetice Vegetale Buzău
O instituție care nu a apărut din inerție.
A fost ridicată.
Și, în centrul ei, un om:
Costel Vânătoru
Nu este doar un coordonator.
Este o prezență.
De dimineața până seara.
Și nu e o figură de stil.
Dimineața, când orașul abia se trezește, el este acolo.
La prânz, când alții se retrag, el rămâne.
Seara, când liniștea se așterne, el încă este acolo.
Sâmbăta. Duminica.
Nu ca excepție, ci ca regulă.
Într-o lume în care funcțiile aduc distanță, el a ales apropierea.
Ar fi putut conduce de la birou.
A ales să construiască din teren.
Acolo unde, altădată, funcționa „Orbisul” – un spațiu marcat de neglijență, de urât, de abandon – s-a întâmplat o transformare.
Nu bruscă.
Nu spectaculoasă în sens superficial.
Ci profundă.
Maghernițele au devenit laboratoare.
Spațiile neglijate – grădini vii.
Dezordinea – sens.
Dar ceea ce impresionează nu este doar rezultatul.
Ci felul.
Acea insistență tăcută.
Acea continuitate.
Acea fidelitate față de un lucru început.
Banca de resurse genetice nu este doar o instituție.
Este o formă de memorie.
Aici nu se păstrează doar semințe.
Se păstrează identitate.
Soiuri vechi, adaptate pământului nostru, salvate din uitare.
Plante care nu mai sunt profitabile, dar sunt esențiale.
O lume vegetală care, fără astfel de oameni, ar dispărea fără să știm.
Și, poate, aici este cheia.
În timp ce noi ne plimbăm prin crâng, bucurându-ne de aer, de liniște, de întâlniri, există oameni care lucrează tăcut pentru viitor.
Fără aplauze.
Fără pauză.
Am trecut de multe ori pe lângă acel loc.
Și, de fiecare dată, am avut același gând:
Sunt oameni care construiesc instituții.
Și sunt oameni care le locuiesc cu prezența lor.
Părintele Costel Vânătoru face ambele lucruri.
Iar în mijlocul unui parc care pare liniștit, există o grădină care nu doarme niciodată.

Preot Iulian Negoiță